Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

VII
(ETICA LUI ROBINSON — 2)
„Pe insulă era atît de cald, încît nu aveam nevoie de haine, totuşi nu m­am deprins cu
gîndul de a umbla gol, cu toate că eram singur pe aceste meleaguri.“
(Daniel Defoe, Robinson Crusoe, cap. IX)
Singurătatea ca tărîm constitutiv al eticii • Conştiinţă şi ursită • Instinctul moral •
Căinţă şi recunoştinţă • Locuire şi con­locuire • Insula, omul singur şi moartea •
Re­cunoaşterea ca sursă a recunoştinţei • Vineri şi recuperarea alterităţii • Lecţia lui
Robinson: discernămîntul şi sentimentul dependenţei
La prima vedere, etica e o sumă de precepte care reglează întîlnirea cu celălalt: ea e
de­nedespărţit, în acest caz, de sociologie pe de o parte, de ştiinţele juridice pe de alta, şi
pare să apună — ca problemă — într­un univers în care identitatea subiectului moral nu se
confruntă cu o omniprezentă alteritate. Dar este într­adevăr aşa? Este singurătatea o situaţie
care suspendă tema eticului? Nu există, cumva, o etică a recluziunii şi a sihăstriei? O etică a
lui Robinson Crusoe? Recitirea romanului lui Daniel Defoe va aduce acestor întrebări
îndreptăţiri neaşteptate şi ne va obliga, credem, la un răspuns plin de consecinţe: nu numai
că există o etică a singurătăţii, dar ea este tărîmul constitutiv al eticii, însuşi principiul ei: nu
se poate ajunge la un bun dialog cu ceilalţi înainte de a fi dialogat — în singurătate — cu
„celălalt“ dinăuntrul tău, precum şi cu o ipostază a alterităţii, care nu e nici înăuntrul tău,
nici în afară, ci în spaţiul nespaţial, misterios şi imperativ al posibilului.
Povestea lui Robinson Crusoe e povestea cuiva care se vede constrîns să reflecteze
asupra eticului, în condiţia absenţei lui „celălalt“: el va descoperi că, lipsit de societatea
oamenilor, nu poate ieşi totuşi din perimetrul dezbaterii morale, ci, dimpotrivă, e obligat să o