Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

energie limitativă. Reuşita e un tipic simbol olimpian, eşecul — o emblemă a sorţii, o
întruchipare a forţelor care rezistă asaltului uman. Bucuriile sînt de la zei. Tragicul existenţei
însă e opera „daimonică“ a destinului. Pentru a întîlni, aşadar, destinul, trebuie să luăm în
considerare mai cu seamă momentele de fractură ale vieţii, sincopele ei, suferinţele,
„loviturile“, catastrofa. Tipul de piedici care ne întîmpină, opoziţiile care ne contrariază,
„coincidenţele“ nefaste şi tot ce ne­am obişnuit să calificăm drept partea de „nefericire“ a
vieţii noastre — acestea sînt epifaniile reale ale destinului, cele care definesc alcătuirea
ascunsă a fiecăruia. şi o importantă secţiune a eticii depinde de buna noastră situare faţă de
asemenea fenomene, de capacitatea noastră de a le accepta, în splendida lor, iluminativă,
întunecime. Nu e vorba a căuta, cu un fel de sumbră obstinaţie, drama (ea e, în fond, aceea
care ne caută): e vorba însă a o trăi — cînd se produce — nu ca pe o închidere, ca pe un efect
lamentabil al conjuncturilor, ci ca pe o cauză, ca pe un început, din care poate decurge totul,
ca pe o ocazie. Aspectul prilejuitor al destinului, autoritatea lui formativă fac din
„negativitatea“ lui un privilegiu de care trebuie să te poţi îndrăgosti. Destinul alege din seria
experienţelor noastre de viaţă pe acelea care au şansa de a deveni experienţe de cunoaştere:
negativitatea lui e trezitoare, transfiguratoare, „metanoietică“. Clipa impactului cu destinul e
clipa în care nu poţi cîştiga decît atîta cît eşti dispus să pierzi. Locul destinului e locul în care
se petrece acest impact: locul unei păţanii decisive, al unei alegeri radicale, al unei reînvieri.
Clipa destinului nu se uită şi locul destinului nu se părăseşte. Căci clipa aceea singură
îndreptăţeşte întreaga ta fiinţă şi numai în locul acela eşti bine plasat. A fi bine plasat
înseamnă a sta sub tirul aspru al destinului: numai cine stă în mijlocul ţintei vede „faţă către
faţă“ blînda încruntătură a trăgătorului... Aşa gîndea, probabil, Mircea Vulcănescu, cînd se
adresa studenţilor săi astfel: „Întîmplările, bune sau rele, ale voastre sînt. Să nu le ocoliţi,
nici uita... Lumea voastră este norocul vostru. Nu se poate să nu­l iubiţi. Cu el vă veţi petrece
în nenorocul istoriei noastre.“
Unul din semnele esenţiale ale întîlnirii cu destinul este realizarea unei perfecte
omogenităţi între datele pe care le ai, locul în care te afli, şi timpul în care trăieşti. A avea
nostalgia unei alte structuri, a unui alt spaţiu şi a unui alt moment e a dormita anemic la
periferia destinului, a rezolva false probleme. În Henric al V­lea, Shakespeare îl face pe
regele Angliei să spună — înaintea unei aprige lupte — soldaţilor săi: „...iată ce înseamnă