Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

judecat de alt om viu. Pe acest fundal, interdicţia judecării celuilalt nu e o interdicţie pur
sentimentală, şi nici o formă oarecare de umilitate. Este rezultatul unei înţelegeri adecvate a
eticului, în nemijlocita lui legătură cu problema destinului. Oricare din faptele noastre se
scaldă în tonul general al finalităţii noastre, încă neştiute. Orice faptă are culoarea unui
destin irepetabil. Judecata morală curentă păcătuieşte amestecînd culorile, suprapunînd
destinul judecătorului pe acela al judecatului.
Imposibilitatea unei riguroase diagnosticări a componentei destinale a vieţii nu trebuie
să atenueze însă orientarea continuă a atenţiei către o asemenea diagnosticare. A fi atent,
nesfîrşit de atent, la fiecare detaliu al vieţii zilnice, la fiecare întîlnire, la fiecare
„accident“ — oricît de arbitrar în aparenţă — iată o investiţie spirituală care nu poate fi decît
profitabilă. Cu cît cineva se simte înconjurat de mai multă „întîmplare“ fără semnificaţie, cu
cît se simte mai asaltat de „neesenţial“, de platitudine şi contingenţă, cu atît e mai departe de
a­şi identifica şi împlini destinul. Împrejurările pe care nu le mai putem citi ca avînd sens,
situaţiile pe care — traversîndu­le — nu le putem interpreta şi asuma sînt tot atîtea eşecuri
existenţiale, tot atîtea sărăciri ale destinului propriu. Cine nu trăieşte cu sentimentul că
fiecare centimetru de experienţă, chipul abia zărit al unui trecător, o fereastră care tocmai se
închide, o frîntură de frază auzită involuntar, ploaia de ieri, visul de as­noapte, un strigăt, o
mireasmă sau un surîs — sînt, toate, semne şi apeluri ale destinului, acela va constata,
într­un tîrziu, că şi­a pierdut chipul şi că sufletul său s­a mutat de la sine, rătăcind anodin
într­un univers indiferent. A avea conştiinţa destinului e, dimpotrivă, a simţi că totul te
priveşte. Nu că eşti centrul lumii, dar că în tine — vorba lui Eminescu — „o lume îşi face
încercarea“.
Fără să pretindem a obţine eficienţa univocă a unei reţete, vom spune totuşi că există o
cale — mai potrivită decît altele — pentru a deschide inteligenţa către sunetul preţios al
destinului: atenţia la obstacol, atitudinea corectă faţă de ceea ce ni se opune. Faptul că
destinul se descoperă pe sine preponderent în „negativitatea“ existenţei, în partea ei
nocturnă, umbroasă — e o intuiţie veche a umanităţii. O găsim limpede formulată în textele
homerice (cf. Walter Otto, Die Götter Griechenlands, 6, Auflage, Frankfurt, 1970). Tot ce
poate face un om — spun aceste texte — vine de la zei. Tot ce nu poate face — e intervenţie
a destinului. Zeii sînt — pentru greci — energii ale expansiunii vitale, în timp ce destinul e o