Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

fiecăruia îl presupune. Într­adevăr, a fi în bune raporturi cu destinul înseamnă a avea
instinctul proporţiei ideale între ceea ce ai de întreprins şi ceea ce ai de suportat, între ce
depinde de tine şi ce nu, între ofensivă şi recul. Sînt de semnalat, în această privinţă, unele
pre­determinări, dependente de psihologia colectivă: în Orient, de pildă, omul e înclinat să
abuzeze de pasivitate, în vreme ce în Europa, el e pîndit de excesele activităţii, devenite
simplu activism, agitaţie exterioară, necugetare. Problema este, aşadar, pentru fiecare, a
aduce şi a păstra în echilibru fapta şi ne­fapta, a găsi momentul participării şi pe acela al
neparticipării. Îndrăzneala actului e, uneori, futilă, după cum cuminţenia rezervei poate fi
strictă laşitate. Numai într­un context destinal resimţit cu precizie, îndrăzneala şi rezerva îşi
află sensul şi justificarea. Nu se poate cere naturilor active să zăbovească indefinit într­o
speculativitate inertă şi nu se poate cere naturilor contemplative să­şi petreacă viaţa pe
baricade. Suferinţa lui Hamlet e a unui dubitativ, constrîns de isteria împrejurărilor să
acţioneze. Suferinţa lui Othello e, dimpotrivă, aceea a firii active aduse, printr­o perfidă
deviere, în condiţia — improprie — a dubiului. În genere, nimic nu e mai ridicol decît
pragmatica unui reflexiv şi decît reflexivitatea unui pragmatic. Judecata morală trebuie să se
formuleze, întotdeauna, în conformitate cu asemenea consideraţii, mereu atentă la
proliferarea nuanţelor, la semnificaţia unui act anumit, în ansamblul unei structuri umane
date şi al unui context anumit.
Dar cum poate cineva să recunoască la timp şi fără greşeală alcătuirea globală a unei
personalităţi şi a unui context? Cum poate cineva să devină conştient de destinul altuia, sau
de propriul destin, ba mai mult, de ceea ce Simmel numeşte „relaţia tangenţială“ a unui
destin particular cu „mersul lumii“? Lucid vorbind, lucrul e imposibil la nivelul conştiinţei
individuale normale. şi de aceea, judecata morală însăşi e, practic, la acest nivel, imposibilă.
Ea nu poate fi decît punctuală, momentană, lipsită de lărgimea de unghi pe care numai
perceperea integrală a unui destin o poate da. Teoretic, un om nu poate fi judecat
moralmente înainte de a­şi fi încheiat existenţa, înainte de a fi dat destinului său rotunjimea
ultimă a morţii. Atunci abia, cînd bucla se închide, cînd toate fragmentele se aşază definitiv
într­o imagine stabilă, căreia nimic nu i se mai poate lua sau adăuga, atunci abia se poate
formula, asupra subiectului moral, o judecată relativ valabilă. Răscumpărările sînt posibile
pînă în ultima clipă, ca şi ratarea. Înainte de a­şi fi dat duhul, nici un om viu nu poate fi