Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

vom vedea — ignorarea sensului real al judecăţii morale, degenerarea ei într­un verdict
îngust, scrupulos în detaliu şi neglijent în ansamblu.
Simpla invocare a „destinului“ într­un text teoretic a ajuns însă să sune suspect. Georg
Simmel se plîngea — pe bună dreptate — în 1913 (Das Problem des Schicksals) că
„destinul“ a dispărut, ca problemă, dintre preocupările filozofilor, în ciuda pregnantei sale
semnificaţii antropologice. Căci „a sta sub destin“ e un semn al omenescului! Animalitatea e
în afara destinului, prin absenţa unei intenţii proprii de viaţă. (Doar specia are — în acest
regn — o anumită intenţionalitate, niciodată individul izolat.) La fel, zeii cad în afara
destinului prin libertatea lor rectiliniară, scutită de opţiune şi de „ghimpele“ necesităţii.
Într­o primă instanţă, a spune despre cineva că „are destin“ nu e altceva decît a spune
că viaţa lui are o structură specifică. „Fără destin“, ar fi, în acest caz, biografiile anonime,
dezarticulate, informe, simple rebuturi a ceea ce ar fi putut şi s­ar fi cuvenit să fie. În
realitate, nu există însă oameni fără destin. Există doar oameni care nu au sentimentul
destinului sau al căror destin e parazitat de un balast cotidian nemistuit, de hipertrofia —
necontrolată — a accesoriului; pe scurt, există oameni care nu­şi percep sau nu­şi onorează
destinul. Destinul stă însă asupra lor, ca un proiect imobil, ca o răspundere, de la care nu se
poate dezerta nepedepsit. Destinul stă asupra omului ca cerul asupra lumii: chiar
neînregistrat de privirea anagogică, el acoperă şi determină totul cu întinderea lui
imperativă. A susţine că nu există destin e totuna cu a susţine că individualul e
nesemnificativ şi că viaţa omului e o întîmplare fără rost.
Fireşte, cînd spunem că destinul „determină totul“, nu avem în vedere o mecanică
existenţială de tip fatalist, care reduce la zero iniţiativa umană; de asemenea, nu vedem în
destin cauza vieţii noastre şi nu confundăm destinul cu providenţa. „Determină totul“
înseamnă, mai curînd, „e prezent peste tot“. Destinul propriu nu e ceea ce ne e dat, ci ceea ce
e dat o dată cu noi, ceea ce ne e consubstanţial, geamăn, coexistent: destinul nu pre­există
identităţii noastre; el este doar expresia ei subtilă, „modelul“, „formalizarea“ ei. Destinul e
suma datelor noastre particulare, la care se adaugă suma tribulaţiilor noastre zilnice: e
conformaţia noastră nativă, laolaltă cu ambianţa în care ea e obligată să se manifeste: cu alte
cuvinte, destinul e continuitatea dintre ceea ce eşti şi ceea ce ţi se întîmplă. În textul citat
adineaori, Simmel invocă, în treacăt, jocul de „activitate“ şi „pasivitate“ pe care viaţa