Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

VI
JUDECATA MORALĂ şI PROBLEMA DESTINULUI
Etica — o teorie generală a destinului • Destinul ca expresie a ordinii individuale •
Structuri destinale specifice • Imposibilitatea de principiu a judecăţii morale • Problema
atenţiei etice • Destinul şi componenta nocturnă a vieţii • Clipa şi locul destinului
Traiectoria etică a fiecărui om luat în parte e expresia modului său de a se raporta la un
concept al ordinii, trăit în extensiune universală. Conceptul ordinii universale apare astfel ca
„punctul de fugă“ inevitabil al perspectivei etice individuale, reperul ei constant şi ţinta ei
ultimă. Am constatat însă, pe de altă parte, că acest orizont al ordinii nu trebuie înţeles ca un
spaţiu de disoluţie a tuturor cazurilor particulare. Ordinea adevărată nu e totalitaristă şi
entropică. Ea se hrăneşte din substanţa infinit diversificată a individualului, din acel aparent
„neant“ al singularităţii, de care vorbeşte Hegel undeva, în Fenomenologia spiritului. Un
aparent neant, căci, deşi îmbracă veşmîntul accidentalului sau al amorfului, e substratul
nutritiv al Fiinţei, materia întrupării ei, şansa ei de „realizare“. Eticul e, aşadar, o răscruce:
verticala ordinii cade perpendicular pe orizontala fenomenelor individuale. Întîlnirea dintre
lege şi caz, expresia locală a legii sau, altfel spus, sîmburele de universalitate al cazului —
iată obiectul propriu­zis al eticii. În plan existenţial, această cuplare întrucîtva misterioasă
dintre realitatea legii şi posibilitatea actului liber înăuntrul ei — se cheamă destin. Există,
prin urmare, o afinitate esenţială între sfera eticului şi aceea a destinului: destinul dă corp, în
imediatul vieţii, structurii pe care eticul o întruchipează în imediatul reflexivităţii. Etica
poate fi înţeleasă, în definitiv, ca o teorie generală a destinului: ea caută să identifice
componenta teleologică a libertăţii umane, dacă nu chiar justificarea ei escatologică. E cu
atît mai curios că problema destinului e rareori luată ca atare în discuţie de eticile
tradiţionale. Ele caută să aproximeze o „obiectivitate“ a legii morale, care face abstracţie de
„obiectivitatea“ subiectului moral. Rezultatul cel mai supărător al acestei omisiuni e — cum