Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

suportarea ei. De la „vreau să ştiu“ s­a trecut la „vreau să mă mîntui“, vreau să transfigurez
cu demnitate suferinţa lumii. Amîndouă aceste variante de cultură sînt legitime şi, aş spune,
benefice. Dar a apărut, de la o vreme, o a treia variantă. În termenii savantului nostru, ea s­ar
numi cultura de tip glossogonic, adică o cultură preocupată în primul rînd de problema
limbajului. Problema cunoaşterii şi problema fericirii fac loc unei probleme insolite:
problema enunţului oricărei probleme. Asistăm la hipertrofia formalismului logic, la o amplă
analitică a discursului, pe scurt, la o enormă speculaţie în jurul limbajului, independentă de
ceea ce acel limbaj comunică. Problema formulării devorează savant conţinutul formulării.
Epictet, în Manualul său, a presimţit în chip spectaculos această evoluţie a spiritului
european. Iată textul: „Prima şi cea mai necesară parte a filozofiei este aceea a folosirii
preceptelor filozofice; aşa de pildă: să nu minţi. Cea de­a doua o constituie demonstraţia —
de exemplu, din ce cauză nu trebuie să minţi. A treia este cea care întemeiază şi rînduieşte
diferitele categorii — spre exemplu, cum este demonstraţia, ce este demonstraţia, ce este o
consecinţă, ce este o opoziţie, ce este adevărat şi ce este fals. Aşadar, cea de­a treia parte este
necesară din cauza celei de­a doua, iar cea de­a doua parte din cauza celei dintîi. Or, noi
facem dimpotrivă. Căci stăruim foarte mult la cel de­al treilea element, căruia­i dăruim tot
zelul şi preocuparea noastră, iar pe cel dintîi îl neglijăm cu desăvîrşire. Aşadar, cu toate că pe
de o parte minţim, pe de altă parte sîntem totdeauna gata să demonstrăm de ce nu trebuie să
minţim.“
Această deplasare a preocupărilor noastre de la conţinut la formă, de la sensul lucrului
la expresia lui este una din fatalităţile epocii contemporane şi unul din semnele proastei
evoluţii a culturii. şi tocmai această manie alexandrină a veşnicei disecări a enunţurilor, cu
ocultarea crescîndă a sensurilor, ne face din ce în ce mai şubrezi ca oameni de cultură.
... şi totuşi, fără cultură nu se poate! În ce fel urmează atunci să o integrăm vieţii
noastre, depăşindu­i iluziile şi limitele?
Cred că pot încerca o primă formă de răspuns plecînd de la bunul­simţ. Toată lumea
acceptă că, uneori, sînt lucruri mai importante decît cultura. Pentru omul comun, de pildă,
mai importantă decît cultura e viaţa imediată. El plasează deci un „dincolo de cultură“ la
nivelul empiriei zilnice. Există apoi omul politic care spune: e bună cultura, dar mai
importantă e pragmatica politică, căci ea se ocupă de făurirea fericirii lumii. Cultura e o