Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

care nu simte că aceşti trei autori nu pot fi citaţi într­o singură frază, ca nişte simple
ornamente retorice, e un om de cultură ratat, un om fără instinct cultural. El omogenizează,
prin lipsa lui de discernămînt, tocmai ceea ce e, prin definiţie, neomogenizabil.
Să fim un pic pedanţi şi să facem niţică etimologie. Căci cultura are, poate, o evoluţie
proastă şi pentru că are o origine, să zicem, discutabilă. Ca termen, „cultura“ a apărut în
ambianţa latină. Grecii n­aveau un cuvînt pentru cultură şi e păcat că n­aveau, căci dac­ar fi
avut, altfel ar fi arătat, poate, cultura lumii. Exista, în greceşte, termenul „paidéia“, care
înseamnă mai curînd educaţie sau ceva de genul ăsta, referindu­se la formaţia globală a
omului, de la gimnastică şi muzică pînă la filozofie. Dar nu era „cultură“ în sensul oarecum
„administrativ“ pe care l­a căpătat cuvîntul la Roma. Se pare că Cicero a folosit cel dintîi
cuvîntul „cultură“ în sensul în care îl folosim şi noi astăzi, derivîndu­l dintr­un verb latin, din
„co60le60re“, care însemna „a cultiva pămîntul“. Cultura era la Roma — o spun cu oarecare
maliţiozitate — o formă de agricultură, un fel de a îngriji valori deja existente. Cultul zeilor
însemna acelaşi lucru: a cultiva sanctuarul în care se oficia, a cultiva dogma însăşi. Or, ideea
asta a culturii înţelese ca administrare de valori deja existente sugerează, de la bun început,
sterilitatea culturii. De altfel, cultura romană a fost un fel de a face agricultură pe ogorul
grecesc. Nu întîmplător, aşadar, cuvîntul acesta s­a născut la Roma: romanii cam asta au
făcut, cel puţin pînă la un punct: au administrat valorile altora. şi astăzi, încă, a face cultură
înseamnă nu o dată a manipula valori care nu­ţi aparţin, cu care nu te identifici integral, cu
care nu comunici în mod autentic, deşi manipularea lor îţi dă un suspect sentiment al
propriei competenţe.
Vorbeam despre proasta evoluţie a culturii. Un istoric al filozofiei presocratice — cred
că Felix Cleve — a făcut o foarte expresivă împărţire a filozofiei în trei categorii. Aş încerca
să le aplic, trecîndu­le din „tipologie“ în „istorie“ şi aş spune: cele trei tipuri despre care
vorbeşte elenistul cu pricina se potrivesc cu trei etape parcurse succesiv de cultura
europeană: cultura a început prin a fi un mod al cunoaşterii detaşate, neutre, a lumii şi a
naturii: o cultură de tip theorogonic (de la theoria care înseamnă viziune, văz, prin
extrapolare, cunoaştere). S­a pornit deci de la descifrarea şi catalogarea realului. Nici mai
mult, dar nici mai puţin. A urmat apoi, în istoria spiritului european, un episod pathogonic
(de la pathos — suferinţă). Interesul oamenilor s­a deplasat de la cunoaşterea lumii la