Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

un pentru a medita la problema culturii. Instinctul vital brut, urgenţa imediatului sînt mai
prezente acolo ca nicăieri. Într­un asemenea loc, îţi poţi da foarte bine seama ce şubredă e
cultura, ce diafană — în sens prost — poate să apară ea, în contrast cu vitalitatea gregară a
unui peron plin, pe care se agită patetic, purtaţi de nevoi acute, sute de oameni cu ochii la
ceas şi la bagaje... Sigur, te poţi consola spunîndu­ţi că, lipsită de orice şansă în imediat,
cultura cîştigă bătălii pe termen mai lung: că ea are şanse absolute numai în perimetrul
Absolutului; pînă la urmă însă această consolare se dovedeşte ea însăşi descurajantă.
Al doilea lucru pe care — ca şi dumneavoastră probabil — l­am constatat în timp e,
poate, şi mai grav: cultura nu presupune, în mod necesar, rigoare morală; din cultură nu se
poate deduce un cod moral. Întîlnim, de aceea, din păcate, nenumăraţi oameni de cultură
admirabili prin cunoştinţele lor, dar pe care, omeneşte vorbind, nu dai doi bani: e plină
lumea de lepre cultivate, de cărturari insalubri, de autorităţi „intelectuale“ lipsite de orice
autoritate morală. Dacă aşa stau lucrurile — şi aşa stau! — atunci cultura se face vinovată de
a­ţi da o prea mare libertate: libertatea de a te ocupa de orice, în orice condiţii.
Ei bine, dacă un sprijin concret nu e de aşteptat de la cultură, după cum nu e de aşteptat
de la ea o dogmă morală, care sînt atunci beneficiile ei, care îi e rostul? E o întrebare pe care
mi­o pun necontenit, pe care — cu cîţiva prieteni — am întors­o pe toate părţile — aşa cum
veţi fi făcut în repetate rînduri şi dumneavoastră. Odată, am discutat pe această temă cu
Constantin Noica. Am să rezum, în continuare, opiniile lui, îngăduindu­mi să mă distanţez
de ele acolo unde mă simt în stare; aceasta nu pentru că îmi pot permite să polemizez cu
Noica, ci pentru că el reprezintă în asemenea măsură cultura însăşi, încît cineva care trăieşte
o criză a culturii intră automat, la un moment dat, într­o divergenţă cu Constantin Noica.
Am întrebat deci: cum poate cineva să fie om de cultură? Noica a avut următoarele
răspunsuri. A zis aşa: sînt cel puţin patru motive pentru care merită să faci cultură, pentru
care cultura are dreptul a fi socotită o valoare supremă, singura pe care te poţi sprijini într­o
viaţă de om:
1. Întîi — spunea Noica — cultura este singura sursă certă a unei bucurii permanente.
Dacă există un teritoriu al lumii în care poţi cunoaşte deplinătatea bucuriei, acest teritoriu nu
poate fi decît cultura. Fireşte, bucuria e altceva decît plăcerea; spre deosebire de aceasta din
urmă, ea poate prelua şi tristeţile omului, salvîndu­le din perspectiva spiritului. Cultura