Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

amplasament al talentului, al darurilor înnăscute. Nu e de mirare, atunci, că în limba veche a
Greciei, cea în care discernămîntul bolnav de mai tîrziu nu operase încă, sophia şi téchne,
înţelepciunea şi arta (în sens larg), erau strîns înrudite. Homer nu ezită să definească, la un
moment dat, îndemînarea dulgherului drept sophia. Iar Aristotel, în Etica nicomahică — încă
pomeneşte această accepţiune a termenului („reuşită supremă într­o artă particulară“),
adumbrită ulterior. Căci abia după ce téchne a fost net separată de epistéme (cunoaştere,
ştiinţă), sophia a început să fie trecută în registrul celei de­a doua, mai curînd decît în
acela — mai modest — al celei dintîi. Înţelepciunea (sophia) a evoluat, astfel, tot mai hotărît,
către sublimitate olimpiană, lăsînd pămîntenilor doar exerciţiul substitutiv al philo­sophiei
sau al unor virtuţi mai aplicate, de tip phrónesis sau sophrosy´ne. Abia în amurgul
antichităţii s­a putut recupera — în chip violent şi misterios — corporalitatea, imediateţea
sophiei. Cu alte cuvinte, abia atunci înţelepciunea a înţeles să coboare în carnea istoriei,
refuzînd a mai defila mustrător, pe un cer distant, inaccesibil. Întrupată, cufundată adică în
propria sa antiteză, înţelepciunea a ales să ajute prin participare, iar nu printr­o statică
emulaţie. În acest context, talentul (ca aptitudine de a seduce) poate apărea drept tentativa
înţelepciunii de a străpunge carcasa opacă, nesimţitoare, a unei umanităţi pe care adevărul
enunţat monodic nu o mai convinge. Talentul bine folosit e o adaptare a transcendenţei la
frontul dificil, la harţa confuză a imanentului: e un narcotic, un euforizant, anestezicul sub
care se poate administra leacul înţelepciunii. Talentul e privilegiul minim, arma strict
necesară a înţelepciunii care vrea să convertească lumea: e trupul ei (al înţelepciunii), după
cum înţelepciunea e însufleţirea lui.
Dacă ar fi să definim rapid şi nepretenţios înţelepciunea, am spune că ea e expresia
supremă a sănătăţii, adăugînd — pe urmele lui Socrate din Charmides — că sănătatea
adevărată e rezultatul unei perfecte acomodări între spirit şi corp. Înţelepciunea e, prin
urmare, o virtute a integralităţii: e capacitatea spiritului de a locui clipă de clipă fiecare parte
a corpului şi disponibilitatea corpului de a se lăsa locuit — fără intermitenţă — de un
principiu superior. Perfecta coerenţă şi ierarhie între registrele distincte ale fiinţei, aceasta e
sănătatea pe care o numim înţelepciune. Pentru a o întreţine — spune Socrate, în dialogul
amintit — trebuie procedat de sus în jos, de la suflet spre corp, de la întreg la parte. „Iar
sufletul se îngrijeşte cu anume descîntece (epodai) şi descîntecele acestea nu sînt altceva