Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

preocupări înalte, talentul care poate spune orice pentru că nu are nimic de spus e — în
artă — ceea ce e sofistica în filozofie: o euforie de nestăpînit a mijloacelor. Cu o asemenea
nătîngă euforie se răfuieşte Socrate încă de la începutul procesului său: „Vă jur pe Zeus,
cetăţeni ai Atenei, că nu veţi auzi vorbe înfrumuseţate şi împodobite cu întorsături
meşteşugite şi cuvinte alese […] Bine mi­ar sta, la anii mei, să vin în faţa voastră cu vorbe
ticluite, ca un tinerel“ (Apologia, 17 b­c). Talentul fără dragoste de adevăr, talentul
neînţelept, narcisiac, decorativ, talentul în sine e — pare să creadă Socrate — o formă a
juvenilităţii, o dovadă de imaturitate. Oarecum scuzabil în anii debutului, cînd descoperi ce
poţi, fără să ştii ce vrei, el e de netolerat cînd supravieţuieşte propriei sale vîrste.
Dacă însă înţelepciunea are dreptul să excomunice talentul ne­direcţionat, lovit de beţia
mulţumirii de sine, talentul are şi el — din cînd în cînd — motive să pună în discuţie
înţelepciunea inexpresivă, cea pentru care adevărul e neapărat morocănos şi „intranzitiv“,
uscat pînă la nearticulare, mai curînd fioros decît atrăgător, pe scurt, baricadat între tăceri
precaute, umilităţi solemne şi murmure sibilinice. E la fel de grav cînd adevărul îşi pierde
farmecul, cînd desfăşurarea lui e lipsită de graţie, pe cît este de grav cînd neadevărul se arată
cuceritor, sau cînd simpla jonglerie formală are succes...
Prin „înţelepciune“ nu înţelegem, aici, performanţa singuratică şi anonimă a acelora
care iau absolutul pe cont propriu şi se războiesc — în intimitate — cu imperfecţiunea lor şi
a lumii. Înţelepciunea anahoretului e dincolo de comentariu şi dincolo de orice exigenţe
lumeşti. Ceea ce avem în vedere e însă înţelepciunea care acceptă condiţia comunităţii
mundane şi de care comunitatea are nevoie: înţelepciunea care vrea să iradieze nu prin
simplă prezenţă, ci prin discurs şi prin acţiune publică. Aceasta nu poate arbora abstragerea
anahorezei fără a se contrazice pe sine. Eficacitatea comunitară nu se poate obţine fără
colaborarea inteligenţei ştiutoare, a construcţiei angajate, a formulării memorabile.
Înţelepciunea care se adresează oamenilor are nevoie de talent, de strategia discretă dar
consecventă a unei permanente captatio: ea trebuie să slujească evidenţa prin ingeniozitate,
să fie capabilă a desfăşura ample armate ale seducţiei. Cînd răul — ca neînţelepciune — ştie
să fie tentant, cu atît mai tentantă trebuie să fie înţelepciunea; ea va opune deci ispitei
corupătoare o la fel de vie ispită a recuperării. Talentul nu e nicăieri mai bine plasat decît în
perimetrul înţelepciunii şi, într­un anumit sens, înţelepciunea nici nu e decît un bun