Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

nu ştie să farmece şi să convingă nu e înţelepciune adevărată, ci suficienţă dogmatică, cod
abstract de prescripţii fără vlagă.
Dar de ce, în definitiv, ar avea talentul nevoie să fie orientat către altceva decît către
propria sa splendoare, şi de ce înţelepciunea, prin definiţie autarhică, sferică, îndestulată, ar
avea nevoie de fastul unor manevre electorale? Pentru că talentul nu e decît unealtă pură şi,
ca atare, nu are sens decît dacă trece proba „funcţionalităţii“; şi pentru că înţelepciunea
are — între notele desăvîrşirii sale — pe aceea a generozităţii, a deschiderii, salvatoare, spre
ceilalţi. Talentul are nevoie de finalitate, iar înţelepciunea are nevoie de instrumentar. Există
un ridicol al talentului gol, al muşchiulaturii nelucrătoare, după cum există o tristeţe a
înţelepciunii care nu comunică şi nu contaminează. De o parte seducţie fără obiect,
persuasiune fără substanţă, de cealaltă adevăr fără strălucire, didacticism obosit, sentinţă
seacă, sufocată de plictiseală. Fireşte, nu se întîmplă aşa întotdeauna: talentul ştie, uneori, să
slujească, iar înţelepciunea găseşte încă resurse de a cuceri.
Pentru a sluji, talentul trebuie să­şi amintească despre sine cîteva date elementare,
cîteva platitudini: mai întîi, să reînveţe sfiala. Talentul nu e un merit, ci un dar inexplicabil,
care trebuie onorat. şi e de neînţeles cum putem distribui constatarea obiectivă a talentului
ca pe o „decoraţie“, ca pe un omagiu, de care cel omagiat se simte, pe deasupra, mîndru. E
ca şi cum ai felicita pe cineva că are ochi albaştri. Talentul nu e achiziţie trudnică, beneficiu
răscumpărat prin cine ştie ce virtuţi: e natură privilegiată, credit în alb, cadou căpătat — prin
miracol genetic — chiar de ziua naşterii. Talentul e un talant care nu­ţi aparţine şi în raport
cu care poţi deveni merituos numai cu condiţia să­l multiplici. El e admirabil, desigur, cum
admirabili sînt şi ochii albaştri. Dar admiraţia şi lauda nu sînt totuna şi nu convin, în mod
necesar, aceluiaşi obiect. Admiraţia se adresează, de pildă, Capelei Medici, pe cînd lauda îi
revine lui Michelangelo. Admirăm frumuseţea lumii, dar nu putem lăuda lumea pentru
frumuseţea ei. La fel, admirăm talentul, dar nu­l lăudăm pe cel talentat ca pe un individ
meritoriu, deţinînd de drept ceea ce deţine. Retorica latină ştia asta cînd folosea, pentru a
indica talentul, termenul ingenium. Compus din in şi gigno (a naşte, a produce), el
desemnează strict „în­născutul“: o abilitate naturală, o capacitate nativă, un simplu „fel de a
fi“. Ca fel de a fi, ingenium­ul latin se apropie de unul din sensurile éthos­ului grecesc, cel