Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

îndreptăţite. Dar, de regulă, se merge mult mai departe: se aruncă asupra cunoaşterii în
general un impur voal de mefienţă şi se amendează cu încăpăţînare îndrăznelile ei, presupuse
a fi erezii latente. Intelectul devine — din virtute — un soi de păcat, iar reflexivitatea e luată
drept pură aroganţă. Pe scurt, exaltării luciferice a gîndirii iresponsabile i se răspunde cu
fanatismul rîvnei nereflectate. Gîndirii fără criterii îi sînt preferate criteriile fără gîndire, ca
şi cum soluţia oricărei crize morale ar fi o culpabilizare sistematică a inteligenţei.
Sînt însă împrejurări în care nici verticalitatea virtuţii, nici înălţimea inteligenţei nu sînt
suficiente pentru a traversa corect un impas existenţial. E nevoie de o calitate suplimentară,
pe care, în lipsa unui alt termen, o vom numi talent moral. E acea calitate a cărei insuficienţă
face ca „ireproşabilul“ să nu fie întotdeauna o categorie etică pozitivă. Poţi asculta de toate
normele etice, poţi îndeplini — cu inteligenţă — ritualul cuminţeniei morale curente şi să
rămîi totuşi la periferia eticului sau abia în zonele lui inferioare. Cultivarea virtuţilor are
nevoie de har, de inspiraţie, de o înzestrare specifică, asemănătoare înzestrării artistice.
Numai absenţa acestei înzestrări face posibilă — şi, de altfel, necesară — morala, de tip
kantian, a datoriei. Morala datoriei e un schematism etic, de care au nevoie firile fără dotaţie
etică pentru a funcţiona cît de cît onorabil. Cînd nu iubeşti în mod spontan binele, ţi se cere,
măcar, să­l respecţi. Cînd talentul nu te ajută să găseşti expresia optimală a conduitei într­o
situaţie dată, ţi se oferă reţetarul ei. Simţul datoriei e formula de minimă rezistenţă a faptei
morale: te porţi cum trebuie nu pentru că ştii de ce, ci pentru că aşa se cade; pentru că „e de
datoria ta să o faci“, conform unui cod pre­judecat, pe care nu reuşeşti să­l interiorizezi decît
pe calea supunerii. Iradierea unui fapt pornit din simplă datorie, faţă de aceea a unui fapt
hrănit de vocaţie etică, e de o caracteristică răceală. Un sec halou de indiferenţă înconjoară
gestul îndeplinit din zel disciplinar, în vreme ce acelaşi gest îndeplinit cu entuziasmul unei
dedicaţii morale libere e cald pînă la incandescenţă. Morala datoriei e morală de stil grafic,
linearitate monotonă, suprafaţă morală. Morala vocaţiei, a iubirii, a talentului moral e —
prin contrast — aducătoare de spaţiu şi de culoare: e o morală în acelaşi timp picturală şi
plastică, o morală de armonii riscante dar vii, o plină de virtuozitate alternanţă de clar şi
obscur, de vervă strălucitoare şi densitate mată, de cuminţenie şi temeritate.
Precizia, aproape mecanică, a unei morale a datoriei e valabilă cîtă vreme între
inventarul normelor ei şi evantaiul situaţiilor de viaţă posibile e o perfectă simetrie. Dar de