Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

exactitatea unei indicaţii de comportament. Fără a pune în umbră necesitatea faptei
neezitante şi a respectului faţă de legea morală, socotim totuşi că buna practicare a virtuţii nu
are decît de cîştigat de pe urma reflexivităţii inteligente. Am spune chiar că cea dintîi dintre
virtuţile care trebuie dobîndite e aceea a înţelegerii. Calea desăvîrşirii morale începe cu
intuiţia — progresiv articulată — a unui adevăr transfigurator. Orice faptă virtuoasă se
defineşte ca atare, în măsura în care se bizuie pe o teorie a perfectei ordini universale şi a
rolului pe care fiinţa individuală îl are de jucat înăuntrul acestei ordini. Omul îşi află
umanitatea în gestul liberei sale participări la armonia necesară a lumii. Iar etica e o
metodologie a acestei participări. Pe scurt, chiar dacă eşti plin de bunăvoinţă şi de tăria
voinţei, nu te poţi mişca bine într­un teritoriu a cărui alcătuire îţi scapă. Imoralitatea nu e
doar consecinţa unui caracter slab, dar, adesea, şi aceea a unei minţi leneşe sau şubrede.
Principiile neutre se degradează în vicii cînd sînt practicate de naturi lipsite de vlagă
volitivă, dar virtuţile însele devin devieri ale virtuţii cînd sînt practicate de spirite mediocre.
În contextul eticii greceşti sau în acela al eticii medievale, n­ar fi fost nevoie să
însistăm atît asupra definirii actului etic ca act de cunoaştere. Virtuţile morale erau — în
ambele cazuri — dublate de severe virtuţi intelectuale. Iar dintre virtuţile „cardinale“, numai
trei erau propriu­zis „morale“ (Cumpătarea, Curajul, Dreptatea), pentru ca cea de­a patra —
Înţelepciunea (sau Prudenţa, phrónesis) — să aducă în discuţie o facultate din speţa
intelectului. Această a patra virtute era reperul, grila de control, ordonatorul legitim al
celorlalte. Fapta morală fiind, necesarmente, expresia unei deliberări, a unei cîntăriri
prealabile a lucrurilor, ea depindea, într­o foarte mare măsură, de puterea de judecată a
făptuitorului. Era firesc, prin urmare, ca practicarea virtuţilor să aibă nevoie de elaborarea
masivă a inteligenţei, fără de care justa lor cumpănă ar fi fost în pericol. A nu avansa în
cunoaştere fără cortegiul însoţitor al moralităţii, dar a nu acţiona etic fără instrumentarul
corectiv al cunoaşterii — acesta e principiul eticii prerenascentiste. În lumea modernă însă
aproape nimeni nu mai asociază conceptul virtuţii cu acela al inteligenţei. Aproape nimeni
nu mai vorbeşte despre „virtuţi intelectuale“; dimpotrivă, sînt curente rechizitoriile proferate
— din unghiul virtuţii — la adresa îndeletnicirilor strict „contemplative“. Cîtă vreme aceste
rechizitorii atrag atenţia asupra tendinţei de a neglija orice rigoare comportamentală de
dragul unui efort cognitiv practicat în sine, cu o oarbă hărnicie mentală, ele sînt, desigur,