Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

precipitarea nepregătită spre înălţimi e în acest plan — ca şi în altele — semnul juvenilităţii,
al zelului necopt, al diletantismului etic. Etica nu e o disciplină sportivă, nu vizează
performanţa în sine. Acţiunea morală nu e o formă de pentatlon, care cere doar tenacitate
competitivă şi investiţie energetică maximă. Acţiunea morală ţine, mai degrabă, de sfera
artelor marţiale: e război, cu tot ce e implicaţie de pericol şi de strategie în experienţa
războiului. Calităţile pe care o asemenea experienţă le valorifică sînt: curajul, tactul,
discernămîntul, răbdarea, îndrăzneala şi chiar o anumită formă de viclenie (asupra căreia
vom reveni).
Dar pentru a dizolva virtualitatea virtuţii, transformînd­o în realitate pozitivă e, mai
întîi, nevoie să atingi plenitudinea unui adevăr trăit. Un adevăr, adică un spor de cunoaştere,
o mai bună înţelegere a lumii. Dar un adevăr trăit, adică nu o ştiinţă neangajată, abstractă, ci
una devenită crez. Nu un adevăr pe care îl ai — prin exerciţiul liber al intelectului —, ci un
adevăr cu care eşti împreună, cu care te identifici: un adevăr al intelectului adus în inimă.
„Raţionali — spunea Antonie cel Mare — sînt numai aceia care au sufletul raţional.“ Numai
aceia deci la care facultăţile cognitive lucrează în mediul fierbinte al unei psyché devenite ea
însăşi instrument de cunoaştere. Dincolo de sentimentalismul lamentabil al sufletului rămas
singur şi de sterilitatea cinică a intelectului rămas singur trebuie realizată, prin urmare,
raţionalitatea sufletului inteligent. Din unghiul acestei noi calităţi sufleteşti, nu ne va interesa
nici o etică a cerebralităţii speculative — cum obţin filozofii —, dar nici o etică a
emotivităţii decerebrate — cum obţin, uneori, religiile atinse de degenerescenţă sau o
anumită eseistică literaturizantă. Etica adevărului trăit (care e un adevăr al opţiunii şi nu unul
al raţionamentului) e o etică în care virtuţile intelectuale se întrepătrund cu virtuţile morale,
aşa încît nici rigoarea conceptelor să nu divagheze faţă de concretul, greu clasificabil, al
vieţii, dar nici proliferarea concretului, a afectelor, a imediatului să nu întunece „dreapta
cugetare“. Tindem, astfel, către o etică a luminii calde, distinctă de etica hibernală, cu lumini
reci, a filozofiilor universitare.
Contribuţia elementului „cunoaştere“ — o cunoaştere care, e drept, nu e strict
mentală — la alegerea unei conduite morale valabile conferă actului etic o altă iradiere decît
cea comună. Căci, de obicei, actul etic e plasat la nivel volitiv, ca un rezultat al dominării de
sine şi al supunerii la normă. Ceea ce primează e disciplina; nu adevărul unei doctrine, ci