Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

apostolii se pot mîntui, ci şi tîlharii, că alături de sfinţi se pot înălţa, uneori, prostituatele, iar
alături de prostituate pot cădea sfinţii. Iov e lovit în ciuda virtuţilor sale şi vameşii sînt
iertaţi, în ciuda păcatelor lor. Crima poate deveni un Damasc al înţelepciunii şi
cuminţenia — o demonică mediocritate. Nimic nu e definitiv pierdut şi nimic nu e definitiv
cîştigat. Într­un asemenea înfricoşat context, viciul cel mai grav e tocmai fanatismul
definitivatului. Prea multa speranţă şi prea multa disperare — iată cele două feţe ale erorii
morale. Cum arată — pe acest fundal — problema virtuţii?
Alcătuirea concretă a eticului ne îndreptăţeşte, credem, să afirmăm că virtuţile în
varianta lor somptuară, imaculată, instalate ornamental în conştiinţa umanităţii ca armele pe
o panoplie — virtuţile pure — nu există decît printr­un abuz teoretic. Mai exact, nu există
virtute care să nu conţină un risc involutiv, un viciu subteran, rezultat din excesul sau din
anemia ei. La fel, nu există viciu care să nu se poată răsturna în contrariul lui. Ceea ce
numim, de obicei, „virtuţi“ nu sînt, de fapt, decît nişte principii neutre, nişte disponibilităţi
lăuntrice nedeterminate, apte însă a căpăta o determinare morală validabilă ca virtute sau
una imorală, validabilă ca viciu. Tot ceea ce numim, de obicei, virtute e, aşadar, un principiu
neutru care îşi aşteaptă modelarea. Curajul, blîndeţea, generozitatea, prudenţa, cumpătarea şi
celelalte nu sînt decît un posibil al virtuţii. Pentru a deveni adevărate virtuţi, ele trebuie să fie
bine profesate. (Nu întîmplător, sensul presocratic al virtuţii e acela de eupraxia — acţiune
bine condusă, dusă la bunul ei capăt.) Dar virtuţile pot fi prost profesate. şi atunci, alături de
viciile rezultate din contrarierea (în plus sau în minus) a „virtuţii“, apar o serie de alte vicii,
rezultate din însăşi substanţa ei, din manipularea ei deficientă. Definiţia aristotelică a virtuţii
ca medie între două excese pare a ilustra însăşi această elasticitate a valorii morale. Curajul e
o medie între temeritate şi laşitate, blîndeţea e o medie între irascibilitate şi indiferenţă,
sfiala — între timiditate şi neruşinare etc. Numai că această situare mediană a valorii
sfîrşeşte prin a­i diminua vigoarea. Extremele au mult mai mult caracter, sînt mult mai
precise decît media. Temeritatea are un profil uşor decupabil, ca şi laşitatea. Curajul însă,
definit ca un punct de echilibru între cele două, se pierde în vag, într­o precară tehnică a
dozajului sau într­un „căldicel“ fără personalitate. Aristotel însuşi observă că schema pe care
a creat­o se pretează la brutale anamorfoze: privit dinspre temeritate, curajul pare laşitate,
după cum privit dinspre laşitate, el pare temerar. şi apoi media nu e chiar mijloc. Curajul —