Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

scenariu iniţiatic, sînt greu de asimilat intuitiv. Clipa adevărată (nu cea a unei simple senzaţii
dilatate) e atemporală, după cum punctul e aspaţial. Cîteva sugestii, în această privinţă, ne
pot veni din fizica modernă: nu există — în spaţiu — „aproape“, „departe“, „aici“, „acolo“
etc., decît din perspectiva unui subiect precis amplasat spaţial. La fel, nu există „înainte“ şi
„după“, decît din punctul de vedere al cuiva riguros „situat“ temporal. Fără prezenţa unui
asemenea subiect, lumea e non­locală şi non­temporală; nu implică noţiunea distanţei
(spaţiale sau temporale): orice punct din spaţiu e simultan aproape şi departe (sau nu e nici
una, nici alta), după cum orice moment din timp e în raport de simultaneitate cu oricare
altul. Pentru un subiect care nu e amplasat spaţial şi nu e situat temporal, toate aspectele
spaţiului şi timpului sînt co­prezente. Aproapele şi departele, trecutul şi viitorul se contopesc
într­o omogenitate fără fragmente, discontinuităţi şi sincope. Există însă un asemenea
subiect? Dacă da, el nu poate fi decît absolutul însuşi. El singur „vede“ lumea în eternitatea
ei non­locală, non­circumstanţială, curăţată de falsa diversitate şi de pitorescul înşelător al
istoriei. A ieşi din timp e a reuşi să contempli lumea din punctul de vedere al absolutului.
Dar a ieşi din timp e a ieşi din problema eticii...
O variantă „mundană“ a ieşirii din timp este investigaţia astronomică. Prin simplul fapt
de a privi cerul, astronomii sînt contemporani cu trecutul planetei. Trecutul migrează prin
spaţii, devenind mereu prezentul privirii care îl întîlneşte. Sideralitatea e expresia
macrocosmică a instantaneităţii, un fel de chip material al lui nunc stans. (Vezi, pentru toate
acestea, Ananda K. Coomaraswamy, Le temps et l’éternité, Paris, Dervy­Livres, 1976.)