Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

un scrupul neaşteptat: între douăsprezece şi unu, la începutul refluxului. E vorba, se pare, de
amiaza zilei (entre midi et une heure — traduce Fr.­V. Hugo). ştim, din alt pasaj, ora naşterii
lui Falstaff: trei după­amiaza (Henric al IV­lea, partea II, act I, scena 2). Ne putem imagina,
aşadar, viaţa eroului ca fiind cuprinsă integral în intervalul unei zile complete: naşterii
postmeridiene îi urmează o viaţă petrecută, preponderent, în cursul nopţii şi un sfîrşit în
apoteoză, la mijlocul zilei următoare. Falstaff e mereu în acord cu propria sa natură. Era
firesc ca viaţa lui nocturnă să se încheie cu un transfer în registrul diurn. „Răsfăţat al lunii“,
el se va reintegra, o dată cu refluxul, ciclului lunar, ca unul pe care miezul zilei îl ucide. Pe
de altă parte, sfîrşitul său e, ca al tuturora, o răsturnare a vieţii sale: un salt anagogic, o
înălţare pe axa lumii, accesibilă, de pe pămînt, ori de cîte ori soarele trece la zenit. Falstaff e
salvat. Fie şi în ceasul al doisprezecelea, fie şi prin intervenţia radicală a morţii. Pentru cum
a trăit, el merita, poate, surghiunul. Dar pentru cum a ştiut să moară, el merită omagiul
melancolic al întregii umanităţi: Falstaff is dead / And we must earn therefore (Falstaff e
mort. Se cade să­l jelim). Moartea lui Falstaff e, pentru etică, un fapt inaugural: ea îngăduie
privirilor noastre să se ridice, o clipă, de la pajiştea sub­lunară a imediatului către
firmamentul stelelor fixe.
NOTĂ
Clipa ca „soluţie“ a timpului e altceva decît bucuria avară a clipei contingente. Ea nu e
totuna cu acel anon, anon, repetat papagaliceşte de „ospătăraşul“ Francis (Henric al IV­lea,
partea I, act II, scena 4). Cînd vorbim despre clipă, avem în vedere nu supralicitarea
momentului, ci de­temporizarea lui: schema convenţională care aşază mereu prezentul în
relaţie cu nostalgia zilei de ieri şi cu utopia zilei de mîine, privîndu­l, astfel, de „prezenţa“ sa
(cf. sfîrşitul actului întîi din Henric al IV­lea, partea II) e anulată; ieşim din fluiditatea
timpului prin „urechea de ac“ a unui instantaneu iluminativ. Savurarea clipei contingente nu
duce la experienţa — fără determinaţii — a eternităţii, ci doar la entropia unei perpetuităţi cu
o unică determinaţie. Diferenţa dintre cele două accepţiuni ale clipei e diferenţa — văzută de
Boeţiu — între nunc stans, ca simptom al suprimării timpului, şi nunc fluens, ca închidere
într­un „acum“ temporal. Fireşte, asemenea nuanţe, constituind problema­cheie a oricărui