Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

Demonul nu va fi deci anatemizat superstiţios, ci domesticit, asimilat, ca un grai străin,
ca o limbă barbară (prinţul — îi spune Warwick lui Henric al IV­lea — învaţă să­şi cunoască
însoţitorii lumeşti, adică pe cei de teapa lui Falstaff, „întocmai cum înveţi un grai străin“, a
strange tongue). Etica nici nu e altceva decît tocmai efortul spiritului de a învăţa limba
străină a lumii, efortul seninătăţii de a înţelege lacrimile.
*
Etica nu se distinge prin aceea că anulează lumea, ci, dimpotrivă, prin faptul că dă
lumii o şansă. Lumea e — ca şi Falstaff — dulce şi amară, adevărată şi falsă, vitează şi laşă.
Ca şi Falstaff, e simpatică. Foarte simpatică. şi totuşi, ca şi Falstaff, e, prin definiţie,
trădătoare. Numai cine ştie cît e de trădătoare se poate bucura nemărginit de farmecul ei fără
margini. A da lumii o şansă înseamnă a învăţa să aştepţi, împreună cu ea, the perfectness of
time, ceea ce e totuna cu a învăţa să aştepţi şi să întîlneşti sfîrşitul. Totul, într­adevăr, poate
omul să preia de la zei: toată viaţa lui poate fi o imitatio deorum. Dar la misterul morţii, zeii
nu au acces decît printr­o echivalentă imitatio hominum. Falstaff, oricît de viu, nu are cum
înţelege viul decît privind dincolo de plafonul vieţii sale, în infiniturile lumii transcendente.
Dar la moartea lui Falstaff — ca şi, în alt fel, la aceea a lui Hamlet — asistă cu siguranţă
„stoluri de îngeri“ înmărmuriţi, contrariaţi, o clipă, în palida lor eternitate. Să o ascultăm pe
bătrîna hangiţă din Eastcheap (Henric al V­lea, act II, scena 3): „Ah! fireşte că nu e în iad. E
în sînul lui Arthur, dacă a ajuns un om vreodată pe­acolo. A avut o moarte frumoasă şi s­a
stins ca un copilaş abia botezat; şi­a dat sufletul între douăsprezece şi unu, chiar cînd marea
se retrăgea. Că eu dacă­l văzui mototolind cearşafurile şi jucîndu­se cu nişte flori şi zîmbind
cu ochii la buricele degetelor, am socotit că nu mai e nimic de făcut; că nasul îi era ascuţit ca
o pană şi tot bolborosea ceva despre lanuri înverzite. «Cum îţi merge, sir John?» zisei eu.
«Ei, omule, ţine­ţi firea.» Da’ el strigă: «Doamne, Doamne, Doamne» de vreo trei­patru
ori...“ (trad. Ion Vinea). Urmă răcirea progresivă a membrelor şi sfîrşitul. Totul în această
scenă e semnificativ: inocenţa copilărească recuperată fulgurant în ultimul ceas al vieţii,
florile, adevărate explozii ornamentale ale lumii create, buricele degetelor, care, pentru
astrologii de pe vremea lui Falstaff, întruchipau sferele planetare, premoniţia lanurilor
înverzite din afara timpului şi strigătul final, legînd periferia vieţii individuale de un rost
supra­individual, cu valoare de centru. Importantă e şi ora morţii lui Falstaff, consemnată cu