Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

(golden care) a regalităţii trece prin precipitarea dezordonată a lipsei de grijă, a rătăcirii
sub­lunare. Cu alte cuvinte, pentru a ajunge Henric al V­lea, prinţul Hal trebuie să fie, mai
întîi, ucenicul lui Falstaff:
Căpşuna creşte­adesea sub urzici.
Seminţelor de soi le merge bine
Cînd sînt vecine cu vreo buruiană.
Sub vălul neastîmpărului, prinţul
Ascunsu­şi­a lucrarea minţii lui...
(Henric al V­lea, act I, scena 1, trad. Ion Vinea)
S­ar părea deci că lumea e în aşa fel alcătuită, încît, în limitele ei, nu poţi obţine
claritatea şi liniştea decît la capătul unui ocol ce trece pe sub „vălul sălbăticiei“ (the veil of
wildness). Ocolul acesta este tărîmul eticului. Pentru a ieşi deasupra timpului, trebuie
neapărat să intri, mai întîi, în joaca lui. We play fools with the time, „ne ţinem de şagă cu
timpul — recunoaşte Hal — iar duhurile înţelepciunii stau în nori şi­şi rîd de noi“. Situaţia
aceasta nu e ideală, nu e, poate, nici firească, dar e necesară. Ea e rezultatul unei străvechi
căderi a omului în registrul temporalităţii. Să ne reamintim cuvintele rostite, înaintea morţii,
de agitatul Hotspur (replică — în sfera lui Marte — a soarelui eclipsat pe care îl
întruchipează Hal):
... viaţa e paiaţa timpului (time’s fool)
şi timpul — care e măsura lumii —
Se va curma cîndva (time... must have a stop).
Regula vieţii e, prin urmare, temporalitatea, dar regula temporalităţii e suspendarea
finală a timpului. Timpul, cu fluxul şi refluxul său, cu circularitatea lui lunară, cu ameţitorul
său balans între extreme, e, prin definiţie, o instanţă temporară: are un început şi un sfîrşit.
Începutul timpului „căzător“ este — potrivit tradiţiei — postdiluvian. „Cît va fi pămîntul, nu
va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea“ (Gen. 8, 22).
Iar sfîrşitul poate surveni oricînd, de îndată ce în alternanţa aceasta de contrarii intervine o
breşă, o ţîşnire pe verticală. Cîtă vreme alternanţa subzistă, aşadar cîtă vreme trăim în
intervalul dintre începutul timpului şi sfîrşitul lui, emblema noastră e Falstaff: lunarul,
umbrosul, grăbitul Falstaff. Falstaff e parabola absolută a lumii: corporalitate