Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

IV­lea, partea II, act IV, scena 3), confirmîndu­şi, o dată mai mult, ascendenţa lunară.
Falstaff e însoţitorul nocturn al prinţului Henric (care, ca Henric al V­lea, îşi va dezvălui
resursele solare). Regalitatea e solară; bufonul e selenar, e îngerul ei noptatic (ill angel —
Henric al IV­lea, partea II, act I, scena 2)*, melancolia ei.
Noaptea şi melancolia — şi una şi cealaltă teme tipic lunare — sînt atribute recurente
ale lui Falstaff. „Sînt melancolic ca un cotoi năpîrlit“ — spune el (cotoiul e, de asemenea, o
emblemă nocturnă). „Sau ca miasma mlaştinii Moor Ditch“ (the melancholy of Moor
Ditch) — întregeşte, batjocoritor, Hal. Mlăştinosul, umidul, informul flasc însoţesc mai cu
seamă apariţiile ultime ale lui Falstaff, în Nevestele vesele din Windsor. Pentru doamna
Ford, pletoricul ei curtezan e „în chip nesănătos jilav“ (unwholesome humidity). El însuşi se
declară a man of continual dissolution and thaw („un om în necontenită subţiere şi topire“ —
trad. V.Bârna), un „munte de ceară“ (a mountain of mummy). Pentru „abuzurile“ sale va fi
azvîrlit în Tamisa. Va fi constrîns, apoi, să se travestească în femeie (grăsana din Brentford)
pentru a evita furia dlui Ford. Apa şi feminitatea — în perfect acord cu simbolismul lunii (ca
şi coarnele pe care Falstaff le poartă în farsa finală din Nevestele vesele...) — sînt materia lui
nevăzută, substratul ascuns al naturii sale. Apa, feminitatea şi întunericul. „Om al lunii“,
eroul e, inevitabil, „om al nopţii“. Întîlnirea unui prieten de tinereţe (Shallow — Henric al
IV­lea, partea II, act III, scena 2) e prilej de rememorare a unor nesfîrşite petreceri: „nu o
dată am auzit clopotele de la miezul nopţii“. Cei doi „crai“ îşi amintesc şi de o femeie, un soi
de Arnoteancă britanică, al cărei nume e, fireşte, Nightwork, Jane Nightwork. Noaptea e şi
mediul legăturii dintre Falstaff şi prinţul Henric. Calităţile viitorului rege dospesc în pîntecul
nopţii falstaffiene „cum cresc ierburile de vară, mai mult în timpul nopţii, pe furiş“ (Henric
al V­lea, act I, scena 1). Pe venirea nopţii contează Falstaff cînd se vede repudiat de prinţul
proaspăt încoronat: „Mă va chema din nou, de îndată ce se va­nnopta“ (at night). Pîntecul
uriaş al lui Falstaff nu e asimilabil atît formei perfecte a sferei, cît abisului nocturn, haosului.
În Henric al V­lea se vorbeşte, undeva, de the foul womb of night. Indistincţia beznei
viscerale, aspectul devorator al pîntecului trimit nemijlocit la originarul nopţii, la febrele ei
germinative (cf. Jean­Marie Maguin, La nuit dans le théâtre de Shakespeare et de ses
prédécesseurs, Lille, 1980). Doamna Ford îl compară, nu întîmplător, pe Falstaff cu o balenă.
În măruntaiele lui, ca Iona în măruntaiele chitului, prinţul Hal trece printr­o supremă probă