Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

Excurs
FALSTAFF şI TIMPUL SUBLUNAR
Lui FLORIN MIHĂESCU
„Banish plump Jack and banish all the world.“*
(Shakespeare, Henric al IV­lea,
partea I, act II, scena 4)
Bine dispus pînă la nesimţire, fanfaron, pofticios, chefliu, iute de gură şi gata de şotii,
greoi şi uşuratic, pe scurt gras, gras de rang cosmic, Falstaff pare, la o privire superficială,
un personaj solar şi jupiterian, o natură diurnă prin excelenţă, fără complexităţi şi mistere.
De la Maurice Morgann (Essay on the Dramatic Character of Falstaff, 1777) la Coleridge şi
Hazlitt, veselul cavaler, bufonul zănatic manevrat de Shakespeare în Henric al IV­lea şi în
Nevestele vesele din Windsor, şi­a găsit nenumăraţi avocaţi, tocmai pe linia firii lui
norocoase, plină de umor, de exuberanţa jocului, simpatică la superlativ, chiar dacă
surprinsă, adesea, în cel mai flagrant defect moral. Dar cînd Falstaff însuşi vorbeşte despre
sine, la prima lui apariţie în scenă, nu o analogie solară îi stă la îndemînă. Dimpotrivă:
„Noi ăştia care avem mîna cam lungă ne călăuzim mai degrabă după lună [...] Sîntem
cavalerii nopţii (squires of the night’s body). Hăitaşi de­ai Dianei, slujitori ai umbrei
(gentlemen of the shade), răsfăţaţi ai lunii (minions of the moon)...; ca şi marea, sîntem
stăpîniţi de neprihănita şi mîndra noastră domniţă luna...“ (trad. Dan Duţescu). „Grăişi cu
tîlc — observă tînărul Henric, încă bun camarad al lui Falstaff — căci soarta noastră de
oameni ai lunii (the fortune of us that are the moon’s men) are, ca şi marea, flux şi reflux...“
Falstaff nu e deci ce pare să fie. O spune, de altfel, apăsat, Hal însuşi, la sfîrşitul primei părţi
din Henric al IV­lea. „Om ciudat ca el n­ai mai văzut“ — adaugă prinţul, adresîndu­se
fratelui său, John de Lancaster. Un Falstaff „ciudat“ (the strangest fellow) şi selenar iese,
aşadar, la iveală, dincolo de spuma glumelor sale: un Falstaff ambiguu, asemenea mareelor,
un „crai de Curtea­Veche“: Paşadia, Pantazi şi Pirgu adunaţi laolaltă într­o singură
întruchipare; nobleţe degenerescentă şi dezmăţ plebeu. „O să strălucesc pe lîngă voi, aşa
cum străluceşte luna plină în puzderia stelelor“ — declamă, gascon, bătrînul obez (Henric al