Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

jignitoare, drept o stare de detenţie, contrară nevoii de opţiune a personalităţii. Dar stă în
natura opţiunii să nu opereze în vid. Nu poţi opta decît dacă există alternativă. Iar alternativa
e un chip al ordinii, de care nu se poate face abstracţie. Singura libertate pe care o avem e de
a alege între a ilustra ordinea prin consimţire la ea, sau prin încălcarea ei. Libertatea de a trăi
ca şi cînd ordinea n­ar exista — nu e nimănui dată. Poţi decide, în mod liber, să fii agentul
ordinii universale, colaboratorul ei, sau să fii materia primă a ordinii universale, excrescenţa
pe care ea o modelează, o aplatizează, o readuce la sine. Pentru a identifica ordinea, omului
îi e dată libertatea de a o căuta, de a gîndi orientat spre ea, iar pentru a avea curajul să caute
în linişte, îi e dată libertatea să spere. Îndrăzneala virilă a gîndirii şi combustibilul tonic al
speranţei sînt însemnele cele mai caracteristice ale libertăţii umane. Dar, încă o dată,
libertatea de a trăi independent de ordine sau de a inventa o ordine proprie, orice ordine,
această libertate nu există.
Posibilitatea de a alege binele nu orbeşte, sub un acefal teleghidaj angelic, ci în deplină
convingere, în clara lumină a conştiinţei e marele dar făcut umanităţii, norocul şi privilegiul
ei. Darul acesta se plăteşte prin posibilitatea de a alege greşit. Etica nu e altceva decît
pelerinajul cutremurător al sufletului între polul plus şi polul minus al alegerii, între
realizarea de sine înăuntrul ordinii sau strigarea de sine împotriva ei. Ceea ce însă nu era de
aşteptat: aderenţa la ordinea universală conservă chipul individual, în vreme ce refuzul ei
desfigurează şi dizolvă individualitatea ca pe o iluzie oarecare. Preţioasa unicitate a
individualului nu e, cum s­ar crede, contrarie ordinii globale, ci e un epifenomen al ei,
oglindirea ei microcosmică.
În Retorica sa, Aristotel vorbeşte de trei genuri oratorice, corespunzînd celor trei
modalităţi ale timpului: genul epidictic, care se pronunţă — prin laudă sau blam — asupra
unor împrejurări prezente, genul judiciar, care se pronunţă — prin acuză sau apărare —
asupra unor împrejurări trecute, şi genul deliberativ, care se pronunţă — prin sfătuire sau
disuadare — asupra unor împrejurări viitoare. Împrumutînd terminologia aristotelică, vom
spune că etica tradiţională întîrzie nepermis de mult în epidictic şi judiciar, abuzînd de
retorica blamului şi a acuzării, în loc să zăbovească între nuanţele infinitezimale ale
deliberării, pentru a obţine o judecată care să nu ţină seama de conjuncturile trecute sau
prezente, ci de deschiderea individualului spre o desăvîrşire în curs de formulare, ca şi