Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

e telescoparea unui fragment din biografia binelui, e hipostazierea arbitrară a detaliului pe
socoteala întregului. Iată cum sună acest gînd în formularea — colocvial limpede — a lui
Augustin: „...dacă cineva ar avea vederea atît de scurtă încît — privind un paviment
mozaicat — n­ar cuprinde dintr­o ochire decît desenul unui singur pătrăţel, l­ar acuza pe
lucrător că ignoră ordinea şi compoziţia; el şi­ar imagina că bucăţile de mozaic s­au
amestecat între ele şi că din cauza aceasta nu se pot percepe dintr­o dată diversele linii,
menite să se completeze reciproc pentru a alcătui un singur tablou. Nu altfel se întîmplă cu
oamenii necultivaţi: nefiind în stare, datorită slăbiciunii spiritului lor, să cuprindă şi să
înţeleagă adaptarea reciprocă, concertul tuturor fiinţelor din univers, ei îşi închipuie, de
îndată ce sînt contrariaţi de ceva care, în ochii lor, trece drept foarte important, că în natură
domneşte o mare dezordine“ (De ordine, I, 2). Exprimată printr­o metaforă spaţială, ca în
acest fragment, sau printr­una temporală — ca în Confesiuni — ordinea apare mereu ca o
iradiere a globalului, ca o armonie indivizibilă. Dezordinea, în speţă răul, e — dimpotrivă —
divizarea factice a indivizibilului, pulverizarea unităţii într­o multiplicitate isterică, într­o
legiune de particule care nu­şi realizează co­participarea la întreg.
Odată admisă, axioma ordinii universale ridică, necesarmente, grava problemă a
libertăţii. Căci dacă totul e predeterminat, ca sensul unei fraze în curs de rostire, dacă
jocurile sînt dinainte făcute, cum se va mai înscrie liber, în această ordine, destinul
individual? Să constatăm, mai întîi, că lumea modernă, cea europeană mai cu seamă, e
marcată de o tenace şi imatură obsesie a libertăţii, de un fel de panică vanitoasă dinaintea
unui eventual exces al determinării. Explozia titanică a voinţei individuale, aspiraţia către un
absolut al neatîrnării, către „a nu avea alt stăpîn în afara raţiunii proprii“ capătă uneori, de la
Renaştere încoace, o tentă uşor maniacală: libertatea devine un scop în sine, cînd nu e pură
demagogie sociologică. Din unghiul acestei epidemii a emancipării, nu e liber nici Zeul
însuşi căci el nu poate schimba, de la o zi la alta, legea lumii pe care a creat­o, decît
renunţînd la atributul înţelepciunii. Zeii au toate libertăţile, mai puţin aceea de a­şi
contrazice sacralitatea.
Libertatea e, pentru mulţi, dreptul constructorului de a­şi surpa construcţia, dreptul
peştelui de a ieşi pe uscat. A înţelege astfel lucrurile e a lua necesarul drept constrîngător,
ordinea drept o privaţiune. Simplul fapt de a trăi e resimţit, în acest caz, drept o fatalitate