Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

cărui părţi sînt în afară de ordine. Dacă există fie şi cel mai mărunt coeficient de
„întîmplare“, atunci totul e posibil; totul — în afară de lege.
Dar tocmai pentru că e totală, ordinea adevărată a legii e capabilă de o nesfîrşită
toleranţă. Căci de la înălţimea incoruptibilă a anvergurii sale, ea îngăduie jocul liber al
părţilor. Numai falsa ordine e dictatorială: ea se ştie atît de şubredă, încît poate fi răsturnată
de cel mai neînsemnat act de indisciplină. Ordinea reală e, dimpotrivă, atît de temeinic
articulată, încît absoarbe în armonia ei toate stridenţele, integrează tot, echilibrează tot. Ca
un organism sănătos în care orice deviere e adusă, printr­o spontană reacţie, la omogenitate
funcţională. Cînd ordinea e adînc constituită, libertatea e posibilă. Cînd ordinea e precară,
aşadar aparentă, ea nu are decît şansa de a deveni tiranică. Cîtă ordine latentă, atîta libertate
în act. Cît haos latent, atîta samavolnicie legislativă.
Etimologic vorbind, conceptul de „ordine“ are o conotaţie temporală. El trimite la
ideea de „orînduială“, „înşiruire“, „succesiune“. Pe acest fond e de înţeles o sugestie a
Fericitului Augustin (Confesiuni, cartea a IV­a, cap. 11), din care rezultă că lumea, în
întregul ei, e o frază în curs de rostire, o ordine care tocmai se formulează. şi că nu poţi
înţelege sensul frazei înainte de a o asculta pînă la capăt. Încît, ori de cîte ori ne arătăm
contrariaţi de un fragment sau altul al frazei universale, neînţelegîndu­i sensul sau
atribuindu­i un sens strîmb, păcătuim prin nerăbdare mentală, printr­o greşită raportare la
structura însăşi a ordinii. Ordinea e a ansamblului, nu a episodului. Mai exact, episodul nu
îşi află semnificaţia adevărată decît înăuntrul unei sintaxe care îl depăşeşte. Ordinea lumii nu
se poate percepe decît pe intervale temporale mari sau, la limită, la sfîrşitul tuturor
intervalelor, în clipa în care fraza lumii se încheie şi, o dată cu ea, timpul însuşi. Înregistrarea
dezordinii, adică a prezenţei răului înăuntrul ordinii universale, echivalează, în definitiv, cu
un viciu de perspectivă: e o formă de blocaj în accidental, o fixare în episodic, o incapacitate
cronică de a depăşi staza imediatului, pentru a gîndi procesual, ascultînd macrorespiraţia
dihaniei cosmice. Exasperarea dinaintea răului (dublată de un vot de neîncredere la adresa
ordinii universale) nu atestă nimic altceva decît un defect de intonaţie: se pune punct acolo
unde nu e decît virgulă, se ia drept încheiere ceea ce e continuitate, desfăşurare, perpetuă
redeschidere. A percepe răul e a nu pricepe mersul lumii, puterea ei de a răsturna efectele în
cauze, treapta atinsă în punct de pornire, rezultatele dobîndite în material de prelucrat. Răul