Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

individualului s­a afirmat mai curînd în teritorii distincte de gîndire, în literatură de pildă, la
Dostoevski sau la Ibsen. Dintre filozofi, puţini au scăpat tentaţiei de a „geometriza“. Cu
cîteva excepţii (Kierkegaard, Nietzsche, Max Scheler, Soloviov, Berdiaev), ei discută eticul
cu o obtuză morgă categorială, inapţi să­l identifice şi să­l înţeleagă în sălbatica lui
nemijlocire.
Dacă însă — cum pretinde Berdiaev (De la destination de l’homme. Essai d’éthique
paradoxale) — avem dreptate să atribuim individualului demnitatea etică supremă,
imperativul moral absolut fiind: „învaţă să fii tu însuţi“, atunci apare riscul — amendat
prompt de filozofia speculativă — ca etica să cadă în reţetar contingent, în preceptistică
provincială. Programatic aplicativă, constituită ca soluţie individuală de viaţă, etica pierde
din înălţime, tinzînd să eşueze undeva la periferia spiritului. Se pune deci întrebarea dacă —
orientată cum este spre individual — etica îşi poate conserva totuşi dimensiunea speculativă.
În cele ce urmează, vom încerca să demonstrăm că, bine condus, discursul etic evită, fără
efort, pericolul marginalizării. Prin cel puţin trei din temele sale, el intersectează decisiv
sfera „ontologiei fundamentale“; e vorba de tema ordinii, a timpului şi de reflexul lor
antropologic: tema libertăţii.
Legea morală nu are sens decît într­o lume a ordinii perfecte. Hazardul nu poate fi
administrat. Pentru a veni în cuprinsul realului cu un set de comandamente legitime, trebuie,
mai întîi, să postulezi coerenţa lui de principiu. Dacă realul e arbitrar, întîmplător, haotic, el
nu poate valida nici o lege şi nu are nevoie de lege. Numai întrepătrunderea obiectivă a
tuturora cu toate, numai coincidenţa neabătută dintre existenţă şi sens îngăduie o regie
comportamentală consecventă. Pe scurt, nu poţi propune legea decît într­un teritoriu al
legiferabilului. Rigoarea morală nu e de imaginat decît dacă admitem că ne mişcăm într­un
univers în care nu e posibil decît necesarul. Trebuie să credem, ca altădată Laplace, într­o
ecuaţie integrală a lumii, pentru a ne pune problema unei evoluţii corecte în cîmpul ei. Căci
cea mai mică dezordine ontică aruncă în aer tot edificiul, justificînd orice dezordine
axiologică. Cu alte cuvinte, ordinea, dacă e, nu poate fi decît totală. Coextensivă cu Fiinţa şi,
în fond, nimic altceva decît un alt nume al ei. A spune că lumea e un amestec de ordine şi
haos e totuna cu a spune că lumea e haos, căci nu se poate susţine ordinea unui ansamblu ale