Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

III
ORDINE, LIBERTATE, TIMP
„...ut omnia sint ordinatissima“
(Augustin,
De libero arbitrio, I, 6, 15)
Lege şi model • Dimensiunea speculativă a eticii • Un concept al ordinii totale •
Conotaţia temporală a ordinii • Răul ca hipostaziere a episodicului • Obsesia şi limitele
libertăţii • Judecata morală şi problema timpului
Etica tradiţională alunecă, adesea, într­un delir al generalizării. Ea îşi construieşte
normativitatea pe genul proxim al individualităţii umane, trecînd, totalitarist, peste tot ce e
diferenţă specifică. Or, în plan moral, ca şi în patologia medicală, nu există boli, ci bolnavi.
A recomanda unor pacienţi diferiţi acelaşi medicament, în acelaşi dozaj, pronosticînd acelaşi
tip de vindecare, în aceeaşi unitate de timp, e un gest terapeutic rudimentar chiar dacă boala
diagnosticată e, teoretic, aceeaşi şi chiar dacă, uneori, procedeul dă rezultate. Adevărata
terapeutică e capacitatea de a adapta ştiinţa generală a remediilor la singularitatea cazului. A
vindeca e a avansa printr­o neobosită diferenţiere. La fel, în etică, norma trebuie să găsească
tonul potrivit şi „pogorămintele“ necesare pentru a vorbi dramei individuale şi nu unei
umanităţi abstracte, guvernabilă prin „statute“ impersonale. Aceasta a fost marea intuiţie a
creştinismului originar, nerespectată, din păcate, de creştinismul instituţionalizat de mai
tîrziu: a înlocui eficacitatea generică a legii prin patosul unui model personal; a înlocui
„porunca“ prin „pildă“. Se recupera, astfel, sensul dintîi al latinului norma: acela de
„exemplu“, de întruchipare concretă a regulii. Epocala reformulare a eticului provocată prin
trecerea de la rigoarea unei sentinţe la mărturia — şi martirajul — unei biografii particulare
nu a fost asumată cum se cuvine de morala sistematică a filozofilor. Valoarea morală a