Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

Legea morală care nu se formulează ca lege a individualului, mai exact ca interpretare
individuală a rigorii morale, încetează să mai aparţină unei etici a locuirii, căzînd în
mediocritatea pragmatică a unei rudimentare adăpostiri. Adăpostirea e doar un chip al
locuirii. E strictul ei necesar. Respectul timorat faţă de un canon etic neînduplecat reuşeşte
să ferească conştiinţa de disoluţie morală gravă, tot astfel cum aşezarea sălbaticului sub
arcada unei peşteri îl protejează de impactul direct al furtunii. Dar autonomia în raport cu
furtuna, pacea domestică, răgazul sublimărilor de tot soiul, pe scurt, forţa de a locui în
mijlocul ostilităţii, suspendînd­o şi asimilînd­o în loc de a o evita umil printr­un reflex
biologic primar, toate acestea sînt posibile numai cînd gestul — aproape animal — al
adăpostirii e împlinit prin inventivitatea locuirii. Majoritatea sistemelor morale nu reuşesc,
din păcate, mai mult decît să­l pună pe om la adăpost faţă de vacarmul său lăuntric şi faţă de
convenţiile cetăţii. E de reflectat la o morală mai ofensivă, o morală în care omul se propune
lumii, învăţînd să locuiască suveran în sinea sa, în loc de a se adăposti de sine. Cine se
adăposteşte de sine pierde contactul cu daimonul său etic. Cine se decide să locuiască în
sine, în umbra şi în lumina sa, află, încet­încet, ceva despre ordinea universală. Daimonul
începe să vorbească.
Deosebirea fundamentală dintre adăpostire şi locuire se reduce, pînă la urmă, la faptul
că cea dintîi poate fi concepută ca o imitatio a naturii, în vreme ce a doua aduce în spaţiul
naturii ceva nou. Adăpostirea potenţează ingenios un „deja dat“: coroana deasă a unui copac,
concavitatea unui perete stîncos, denivelările unei pajişti. Locuirea e radicalmente creatoare:
ea se eliberează de datul conjunctural pînă la a­i impune legea ei proprie, distinctă de
imanenţa „terenului“. Tot astfel, legea morală vine în lume cu o noutate care nu poate fi
obţinută inductiv, din chiar elementele constitutive ale lumii. Ea colaborează cu lumea, dar
în numele unui postulat care o transcende.
Bunul­simţ e suficient pentru a demonstra imposibilitatea unei etici induse din peisajul
uman curent. În acest peisaj, desăvîrşirea etică nu e de identificat niciunde. Există doar o
sumă pestriţă de încercări şi eşecuri care, laolaltă, vorbesc, în cel mai bun caz, despre
urgenţa unei preocupări etice, fără a oferi însă orientarea ei optimală. Efortul de a induce o
etică din registrul contingent al vieţii seamănă cu efortul acelui artist din vechime de a obţine
reprezentarea frumosului ideal luînd de la fiecare model studiat partea sa cea mai bună.