Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

Dacă însă locuirea e o lege a speciei, calitatea locuirii ţine de libertatea ei. De aceea,
înţeleasă ca locuire, etica e, inevitabil, un domeniu neomogen, policrom, în care se exprimă
mai curînd creativitatea omului decît docilitatea lui. Fireşte, nu oricine e liber să­şi
construiască propriul cod moral, aşa cum şi­ar construi o casă pe gustul său. şi, de altfel,
chiar în acest din urmă caz, trebuie respectate tehnica şi finalitatea universală a construcţiei,
aşa încît casa obţinută să nu meargă cu originalitatea pînă la prăbuşire. Dar înăuntrul unei
discipline acceptate, fiecare e dator să dea măsura propriei sale confruntări cu arta
construcţiei, cu legea. Legea morală nu poate fi o soluţie generică, dată ca atare şi preluabilă
ca atare în configuraţia specifică a oricărei existenţe individuale. Ea trebuie să fie,
dimpotrivă, spaţiul de rezolvare al fiecărei ecuaţii individuale în parte, riscînd, altfel, să
devină un plat „mod de întrebuinţare“ pentru o categorie nelimitată de mecanisme. Legea
morală e culoarea pe care o capătă absolutul în mediul unui destin individual anumit. E o
rezultantă mai mult decît o premisă: e o operă individuală, o lucrare neobosită a omului,
impregnată de personalitatea sa, de drama sa, de traiectoria sa irepetabilă. Omul individual
nu­şi poate da un mai înalt conţinut de viaţă decît acela de a reflecta asupra combinatoricii
posibile dintre datele sale individuale şi organismul megalitic al absolutului. Cu alte cuvinte,
fiecare individ uman trebuie să­şi gîndească lotul genetic propriu şi propriul „proiect“
existenţial ca pe o întrebare formulată de absolut dinaintea conştiinţei sale. Cum se poate
integra expresia caracteristică a fiecărei siluete umane în marele dans al universalului, fără
a­şi pierde contururile? — iată o formulare posibilă a întrebării etice. Cum poate un om să
devină statuie, păstrîndu­şi accidentul fizionomic ca pe însăşi menirea sa? Omul individual e
„sarea“ absolutului. şi atunci, împlinirea legii morale echivalează cu a da gust bun reţetei
cosmice, eliberînd­o de entropia unui legalism dietetic. Legea morală — spre deosebire de
legile oricărui alt district al cunoaşterii — nu aspiră la impersonalitate. Ea nu vrea să fie o
lege a categoriei, ci una a individualului, a excepţiei. Altfel spus, individul uman nu e
chemat pur şi simplu să ilustreze legea în mod statistic. El constituie mai degrabă criteriul ei
de validitate, substanţa ei vie, agentul care o modelează, instanţa care o confirmă. Fără
participarea conştiinţei individuale, a pigmentului solitar din adîncul fiecăruia din noi, legea
morală nu e nimic. Nimic decît ordine sepulcrală, delir juridic al unei instituţii care se
încăpăţînează să­şi impună rigorile într­un pustiu...