Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

II
LEGEA MORALĂ
Spaţiul moral • Conduita ca formă superioară a locuirii • Individualul ca obiect al
legii morale • Adăpostire şi locuire • Legea morală nu poate fi obţinută inductiv • J.­M.
Guyau şi ipoteza morală
În greceşte, termenul éthos din care s­a alcătuit denumirea tîrzie a „eticii“ însemna,
între altele, locuinţă. Componenta spaţială şi arhitecturală pe care acest termen o implică e
esenţială, din punctul nostru de vedere, pentru înţelegerea adecvată a legii morale. Căci legea
morală e abordată în chip potrivit cînd e privită nu ca o verticală unidimensională sau ca un
reper punctual, ci ca desfăşurare a verticalei sau ca iradiere a punctului. Legea morală nu se
naşte din confruntarea statică a omului individual cu „imperativul categoric“ al ordinii
supreme. E nevoie ca ordinea supremă să intre în mişcare, să producă, prin alunecarea ei
peste lume, un spaţiu elastic, faţă de care legea să se comporte simultan ca axă şi ca hotar
limitativ: acesta e spaţiul dezbaterii etice. şi e mai important să resimţi eticul ca pe o
întindere în care să te poţi înscrie printr­o liberă evoluţie, decît ca pe un ordin juridic care te
fixează într­o pură supunere. Legea morală e teritoriul în cuprinsul căruia omul încearcă să
se adapteze la absolut, într­un efort simetric cu tentativa absolutului de a se adapta la
umanitate. Între o umanitate mărginită la propria ei condiţie şi un absolut inflexibil nu se
poate naşte spaţiul moral, ca spaţiu al minimei acomodări existenţiale. Spaţiul acesta e,
aşadar, o colaborare a maximei aspiraţii umane cu maxima îngăduinţă a absolutului. El
uneşte cel mai înalt punct al lumii cu cel mai de jos punct al geografiilor superioare. Numai
în zona de contact dintre aceste două puncte lumea poate fi, cu adevărat, locuită. Iar etica e
amenajarea lumii în vederea locuirii ei, e întemeierea unui spaţiu în care sufletul să se poată
simţi ca şi cum ar fi acasă. Conduita morală nu e, în acest context, decît forma superioară a
acelei „locuiri“ (Wohnen), în care Heidegger vedea destinul pămîntesc al omului.