Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

Odată aproximată, competenţa morală nu asigură, cu necesitate, „progresul“ moral. A
trăi eticul nu e a deveni din ce în ce mai bun, ci din ce în ce mai atent la registrul binelui şi la
evoluţia accidentată a sinelui propriu în raport cu el. În clipa în care crezi că ai devenit mai
bun, ai devenit mai rău. „Progresul“ moral— dacă progres este — e semnalat, mai curînd, de
modificarea perceperii celorlalţi, decît de înregistrarea propriei performanţe. Eşti „mai bun“
cînd începi să­i vezi pe ceilalţi „mai buni“ decît îţi apăreau înainte şi pe tine mai discutabil
în comparaţie cu ei. Cu privire la sine, trebuie să fii plin de speranţă, dar, în acelaşi timp, cu
totul lipsit de iluzii. Nimeni nu ajunge la capătul drumului cu alt set de determinaţii decît cel
cu care a pornit. Determinaţiile înnăscute ale fiecăruia sînt materia constantă a mişcării sale
etice, problema pe care fiecare o are de rezolvat. Iar a rezolva această problemă, în limitele
condiţiei umane, e a­i adăuga o luciditate de fiecare clipă şi un efort de fiecare clipă. Restul
e neprogramabil. Sigură e doar alternanţa zilnică a căderii cu redresarea, a puterii nesperate
cu o incredibilă şubrezenie, a unui posibil mereu oferit şi mereu neatins, cu un imposibil
care se dovedeşte, uneori, în chip miraculos, realizabil. Sfîrşim cu limitele cu care am
început. Putem doar spera să le identificăm, la timp, ca limite şi să ne pregătim, înăuntrul
lor, pentru o invazie, oricînd plauzibilă, a nelimitatului.