Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

ajunge undeva, de a atinge o ţintă. Criza morală e presentimentul punctului final, dublat de
incompetenţa traseului optim. Conştiinţa morală începe cu recunoaşterea acestei
incompetenţe şi nu cu întîrzieri speculative asupra existenţei (sau nonexistenţei) capătului de
drum. E drept că ce­ul scopului e, în etică, atît de legat de cum­ul căii, încît, nu o dată, el
apare ca o simplă îmbobocire finală, ca excrescenţă ultimă a unei creşteri preformate în
vederea florii. Calea şi ţinta sînt coextensive fără ca, prin aceasta, calea să se destrame în
cuprinsul ţintei sau ţinta să se risipească în dinamismul căii. Calea şi ţinta alcătuiesc,
împreună cu figura mobilă a călătorului, corpul unitar şi treimic al căutării morale, limita ei
şi infinita ei diversificare posibilă înăuntrul acestei limite date.
*
Dacă însă competenţa morală e culpabilitate conştientă de sine, iar culpa care se
autoignoră e semnul incompetenţei morale, atunci iertarea acordată „celor care nu ştiu ce
fac“ e, în primă instanţă, inacceptabilă. Numai că păcatul comis fără conştiinţa păcatului e
distinct de păcatul comis cu conştiinţa corectitudinii, respectiv a îndreptăţirii sale. Trebuie,
cu alte cuvinte, să deosebim între păcatul inocent şi păcatul care se ia drept virtute. Cel dintîi
nu ştie că e păcat: el poate fi iertat, căci lasă loc deschis unei iluminări corective. Cel de­al
doilea ştie că nu e păcat: stă deci sub ameninţarea incorigibilului şi e, în consecinţă, de
neiertat. Iertarea celor care „nu ştiu ce fac“ urmează a fi, aşadar, coroborată — fără
contradicţie — cu lauda celor care ştiu ce fac sau care ştiu că nu fac ce e de făcut. E sensul
unui fragment apocrif, emanînd din aceeaşi sursă cu textul iertării: „Omule, fericit eşti dacă
ştii ce faci. Dar dacă nu ştii ce faci, eşti blestemat şi stricător de lege.“
Etica circumscrie un spaţiu riscant, în care totul sau aproape totul poate fi iertat, dar în
care conştiinţa morală autentică lasă mereu deoparte soluţia iertării, ca pe o soluţie care nu
ţine de sfera eticului, ci i se adaugă compensator, asemenea unei rezolvări — niciodată
garantate — a irezolvabilului. Iertarea apare, cu alte cuvinte, cînd dezbaterea etică devine de
necontinuat în termeni strict etici. Chiar practicată la nivelul eticii curente, de la om la om,
iertarea poartă, în structura ei, o aromă trans­omenească: ea e efectul stuporii cu care
absolutul contemplă lumea, e însăşi această stupoare, transformată, pe nesimţite, în
îngăduinţă...
*