Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

Adaos
COMPETENºĂ MORALĂ, IERTARE şI „PROGRES“ MORAL
Faptul de a resimţi ocultarea absolutului nu e doar mediul de constituire a eticului: e
paradigma însăşi a vinovăţiei morale. „Defecţiunea“ morală e reductibilă, întotdeauna,
indiferent de chipul ei concret, la o „întrerupere de circuit“, la ştergerea urmei care leagă
conştiinţa individuală de absolut. Culpa morală echivalează, aşadar, cu pierderea simţului de
orientare, cu dispariţia — subiectivă — a „nordului“. Cînd această dispariţie e ignorată de
cel care o suferă, culpa îşi e sieşi opacă şi nu poate fi temeiul nici unui demers etic.
Vinovăţia morală despre care spunem că e „fenomenul originar“ al eticii e numai aceea în
care vinovatul e simultan dezorientat şi conştient de dezorientarea sa. Perimetrul
competenţei morale se stratifică, atunci, după cum urmează:
a) competenţa morală a omului ireproşabil, irelevantă etic, întrucît posesiunea simţului
de orientare se manifestă ca o însuşire firească şi, ca atare, netransmisibilă;
b) competenţa morală a simţului comun, care legiferează în chip mecanic, neputînd
avansa — în lipsa simţului de orientare — decît pe drumuri dinainte marcate (prin
convenienţă, tradiţie, reflex social etc.);
c) competenţa morală propriu­zisă, definită prin conştiinţa dezorientării şi, în acelaşi
timp, prin incapacitatea de a consimţi unor marcaje prestabilite;
d) incompetenţa morală propriu­zisă, echivalentă cu dezorientarea inconştientă de sine,
nereflectată şi, în consecinţă, inaptă a se percepe sub specia culpei.
Din punctul nostru de vedere, etica nu poate lua fiinţă decît la nivelul c al competenţei
morale, ca experienţă a rătăcirii asumate, ca alergare tulbure sub un cer noros, al cărui
albastru e întrezărit rar sau doar bănuit.
Se naşte, fireşte, întrebarea cum poţi şti că ai pierdut ceva pe care nu l­ai avut
niciodată. Cum poţi şti că eşti dezorientat, în absenţa reperului orientativ? Dar e o întrebare
strict logică, dintre cele cu care etica nu lucrează. şi nici viaţa curentă. În pădure, ştii că te­ai
rătăcit nu neapărat pentru că ai ştiut, mai întîi, drumul: poţi foarte bine să nu­l fi găsit încă.
Ceea ce ştii e că un drum trebuie să existe, că mişcarea nu are sens decît ca tentativă de a