ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

India spre China şi se înfige în Japonia.
267
Apoi prima săgeată îmbrăţişează America şi se suprapune celei de a doua, în India, China şi Japonia. Apoi toată
lumea este în strai alb, cum fuseseră înveşmîntaţi în alb preoţii negri şi roşii din prima imagine. Nu mai există
oameni, solul nu mai trepidează. Există un suflu, foarte înmiresmat, în care ştiu că s-au retras oamenii. Pămîntul
este un paradis. Nu există Dumnezeu. Nu există oameni. Văd frumuseţea de arriere-plan renascentist a
peisajului, delicată şi pură. Totuşi oamenii nu au murit: sunt cuprinşi în această frumuseţe pe care generozitatea
pasiunii lor a resuscitat-o. Este o tăcere fragedă, ca pielea unui prunc. Pămîntul este un paradis.
261. Cînd viziunea a încetat, era trecut de cinci şi jumătate. Ştiam deja o mulţime de lucruri, eram asaltat de o
sumedenie de ipoteze. Cu scrupul, le-am interzis să devină certitudini. Trebuia să verific. în numai cîteva zile,
aşternusem pe hîrtie esenţialul a ceea ce aflasem privind. Apoi am început să caut. Aflam, cîntăream, comparam.
Aşa s-a născut teoria pe care ţi-am prezentat-o. Ea datorează, desigur, extrem de mult lui Toynbee şi lui Eliade.
Pe Toynbee l-am citit, în rezumatul lui Somervell, după 13 ianuarie, pentru confruntare. A devenit în scurt timp
istoricul meu favorit şi unul din maeştrii mei veneraţi. Pe Mircea Eliade îl cunoşteam dinainte, dar nu îi citisem
decît cu interes vag lucrările de specialitate. După 13 ianuarie, citindu-l cu atenţie, mi-am dat seama de
dimensiunea gînditorului. Esenţialul informaţiei despre mitologiile şi religiile planetare, ca şi orientarea
bibliografică, el mi le-a furnizat. Ideea naşterii şi dezvoltării conştiinţei, ca şi schimbarea subiectului ca sens al
istoriei sunt gînduri pe care nu le-am găsit formulate în chip explicit la alţi autori. Legea pe care am numit-o
realisatio pare a fi fost pînă acum numită într-un singur loc, sub numele de spatialisation, în cartea lui Le Goff
despre purgatoriu. Restul, care nu se află deja în cărţile maeştrilor mei, merită să fie considerat pură halucinaţie.
Dar chiar şi trecînd în pură deriziune tot ceea ce am gîndit, ceva important tot a fost realizat: în timpul viziunii
sentimentul carcerei în care inteligenţa mea se zbătea a fost anulat. Degetele minţii mele nu au
268
mai zgîriat pereţii zidului, în care s-au frînt: au trecut dincolo, iar dincolo au dansat. Pentru o clipă măcar, am
certitudinea că în trupul meu subiectul a fost schimbat. Ce carne poate fi mai tînără decît cea în care putrezirea
nu şi-a mai semănat ouăle? Nici una îmi spun: nici una. Sensul oricărei fericiri este eternitatea.
262. în rest, anul 1984 mi-a arătat, pînă la sfîrşit, două chipuri: Istoria şi Apocalipsa. întru cît priveşte Istoria,
sunt consecinţele evenimentului despre care ţi-am vorbit: am citit cărţi de istorie, şi le-am adnotat. Mi-am spus
că nu sunt încă copt, şi acesta era într-adevăr cazul. Am lăsat pentru altă vîrstă scrierea de tratate, rezumîndu-mă
deocamdată la eseuri (al căror suflu îl am, nu ştiu dacă şi stilul). Trei sunt eseurile care au ieşit din 13 ianuarie:
„O perspectivă asupra morţii", „Conştiinţa. Istoria unui verdict" şi „Cuvîntul".
în al doilea rînd, începutul anului mă găsea într-o dispoziţie propice reveriei apocaliptice. Răsfoiesc bestiarii,
descifrez anluminuri, contemplu releveurile timpanelor catedralelor gotice şi, desigur, citesc apocalipse. Abundenţa
acestor texte (în Evul Mediu) mă ajută acum (în secolul al XX-lea) să pun ordine în propriile mele tenebre.
Lectura apocalipselor este consecinţa, nu cauza, poeziilor de care sunt confiscat. Sunt poezii fascinate de oroare
şi dominate de conştiinţa examenului final: par scrise in articulo mortis. Sunt, dacă vrei, halucinaţii. Facultatea
vizuală prin intermediul căreia avea să se exprime 13 ianuarie este responsabilă şi de imageria acestor „bestiarii".
Sunt aici trei triumfuri: 1) triumful ororii (şi groaza de ea); 2) triumful imaginii asupra gnomicului de tip
„apolog"; şi, în fine, 3) triumful culorii. Pe măsură ce scriam aceste poeme îmi dădeam seama că reprezintă o
continuare la Un izvor pecetluit, fără să resimt însă stringenţa (cel puţin deocamdată) punerii laolaltă. Am argumentat
fiecare din acele poezii cu cîte un epigraf luat dintre acele enigmatice apostile prin care Goya îşi comenta
gravurile din Dezastrele războiului. Şi anume în răspăr. în martie am intitulat ciclul tocmai încheiat „Noaptea
Musagetului", apoi „Lilith" (potrivit lui Isaia 34,14), apoi
269
„Hoinar prin marea de ceaţă" (după tabloul lui Caspar David Friedrich). Am ezitat o clipă pentru „Nada. Ello Io
aice", numele gravurii 74 (în numerotarea originală) din Dezastrele războiului. Mi-am dat apoi seama că
elementul dominant este moartea şi că ceea ce fac — este să o ascult. Am pus, poemului început în ianuarie şi
terminat în martie, numele Ascultarea morţii. într-adevăr. Iar treptele, care sunt părţile poemului, sunt etapele
iniţierii în cultul lui Isis. Am uzat copios de o erudiţie haotică şi imprevizibilă, căreia m-am abandonat. Era un
lucru de zi, foarte ordonat, şi un delir al nopţii poate încă mai precis. Ziua luam notiţe cu acribie, şi fişam notele,
după subiect. Noaptea visam asupra imaginilor resuscitate din erudiţie de o trepidaţie interioară (şi vizionară,
căci era vizibilă) pentru care nu aveam nume. în mod natural, Ascultarea morţii s-a dispus după vămile prin care
sufletul are a trece, după ce trupul l-a părăsit. Abandonul stării de mort — îl resimţeam în carne: viu, ascuţit,
asemeni durerii unei răni. Scriam cum îţi verşi fierea: în convulsii. în martie, am fost uşurat de faptul că vocile au
încetat să mă mai viziteze: am legat într-un dosar separat notiţele poemului (argumentele sale culturale), iar
asupra restului (versurile) am început un travaliu de „stil", care a durat pînă toamna, tîrziu.
263. Este interesant că acest poem (990 de versuri) este lipsit de istoricitate (mă refer la obsesia istoriei, atît de
prezentă în Un izvor pecetluit), deşi preocuparea mea dominantă în acea perioadă era tocmai studiul istoriei. Intrun
sens, 13 ianuarie m-a eliberat de neizbăvirea în care mă găseam, referitor la istorie, şi a cărei expresie este
posibil să fi fost Un izvor pecetluit. Nu ajunsesem însă să cred că, scriind Ascultarea morţii, mi se făceau semne