ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

252
îi este proprie, originea capabilă să îi ofere un conţinut adecvat. Acest conţinut este doar Zeul. Inconştientul, prin
urmare, este al treilea element.
24:9. Ei bine, 1) asimetria timpului cuplată cu nostalgia originilor, 2) falimentul credinţei de a face accesibilă
nemijlocirea Zeului (să nu uităm că ea a interzis ime-diateţea sacrală bazată pe contiguitatea cu zeii frenetici ai
vieţii), 3) aglomerarea eşecurilor conştiinţei — eşecul de a atinge conţinutul propriei sale forme în rezervorul
numit inconştient, toate acestea au creat premisele a ceea ce am putea numi „a doua cădere". Conştiinţa, datorită
reiterării eşecurilor, şi-a pierdut încărcătura sacrală, devenind instrument al conştientizării, simţ critic şi facultate
manipulatorie. Este principalul instrument al tehnologiei, azi. După moartea politeismelor, monismele au murit şi
ele, azi. La începuturile ei, conştiinţa s-a exercitat asupra politeismelor: mistuite, eşuate, ele au devenit material
pentru rezervorul eşecurilor, pentru inconştient. Cam pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea (în Occident) falimentul
lor a antrenat spectaculoasa cădere a acestor structuri în inconştient. Precaritatea vigilenţei credinţei, care juca rol
de supapă, permite acum, întîia oară, expansiunea reprezentărilor inconştientului în afară; este explozia
imaginarului agresiv, atît de bine atestat în artele plastice. Faptul că noi găsim azi structurile religioase perfect
exprimate în conţinuturile imaginarului se datorează împrejurării că aceste eşecuri sunt croite după tiparele
acelui prim rest din timpurile în care receptacolele de sacralitate încetaseră să mai capteze sacrul. Cu siguranţă
că, dacă actuala noastră constituţie nu se schimbă, peste o mie de ani imaginarul nostru de eşec va prezenta o cu
totul altă stare de lucruri: imaginarul va mişuna de forme care vor reproduce nu raporturi ale sacrului, ci ale
josului cotidian: ură, foame, sex, frică. Din ce în ce mai goliţi, pînă la o golire a golirii înseşi. Ca piatra din piatră
în piatră căzînd, în abisul finitudinii.
250. Că lucrurile nu stau totuşi aşa este indicat de ceea ce am numit tema schimbării subiectului. Există în
această
253
privinţă o stare de coerenţă, care ar putea anunţa o nouă agregare. Nu uita că de acum aproape 50 000 de ani,
cînd s-au fixat principalele trunchiuri rasiale de azi (europoid, negroid, mongoloid), biologia omului a rămas
esenţial nemodificată. Pînă la acea dată schimbările fuseseră dese (în termeni de mii de ani, desigur). O dată
biologia fixată, poate începe saltul în cultură: apare aproape „imediat" arta parietală. Apoi ciclul culturii este
neîntrerupt, astfel că după 40000 î.Cr. se poate vorbi de o succesiune teleologică a culturii (nu doar a civilizaţiei).
Prima cădere eliberează raportul de transcendenţă, aducînd în uz facultatea numită conştiinţă. A doua cădere, în
care încă trăim, azi, va elibera oare conştiinţa? Cînd deja oamenii au devenit conştienţi de existenţa
transcendenţei, o eliberaseră, putînd-o pune ca obiect al gîndirii. Azi suntem conştienţi că trăim un moment al
conştiinţei, ceea ce înseamnă că, într-un sens, ne-am şi eliberat de ea, o putem adică gîndi ca obiect distinct de
facultatea aprehendării. Pe de altă parte, nu putem încă şti ce înseamnă „eliberarea conştiinţei", printr-o paralelă
cu eliberarea transcendenţei, într-adevăr, faptul că transcendenţa este modalitatea conştiinţei ne-a fost revelat
tocmai de momentul lichidării conştiinţei, pe care acum îl trăim. Altfel spus, sensul originii este revelat numai de
eshatologie. Abia moartea transformă viaţa în destin, orice alt moment de interpretare a ei, cum e cel pe care îl
întreprind eu acum, scriind acest eseu, este simplă „biografie", spargere a zidului, nu găsire a uşii. Pentru a putea
indica ce anume anunţă eliberarea conştiinţei ar trebui să cunoaştem „eliberarea" acestui ceva anume, pe care îl
ignorăm. Nu poate fi vorba să afirmăm că urmează un moment al „inconştientului", şi aceasta deoarece
transcendenţa a fost modalitatea conştiinţei, nu conţinutul însuşi al schimbării. într-adevăr, astăzi pare că trăim
un moment de extindere al conştiinţei la întregul cîmp al inconştientului: dar aceasta poate fi o simplă
„recapitulare". Drept urmare, este posibil ca „inconştientul" (înţeles ca depozit de structuri) să fie modalitatea,
dar atunci el trebuie neapărat interpretat ca ceva care face posibil altceva, despre care nu putem afirma
deocamdată (în această viaţă) nimic. Dacă această conjectură este
254
corectă, atunci inconştientul nu mai poate fi înţeles ca un simplu depozit de eşecuri, ci trebuie să fie, într-un fel
pe care îl ignor, însăşi modalitatea facultăţii interioare care este inaugurată de eliberarea conştiinţei. O conştiinţă
extinsă dincolo de lumea celor şase simţuri? Din punctul de vedere al valorilor actuale, aceasta va fi o nouă „barbarie":
ea trebuie, în esenţă, să semene modelului de om propus de Nietzsche (dar astea sunt simple speculaţii
„culturale").
Oricum ar fi, omul s-a săturat de actuala sa biologie, iar enervarea din cultura sa o atestă. Nu uita că ceea ce neam
obişnuit să numim propriul omului, cultura, este un exerciţiu care începe imediat după stabilizarea biologiei.
Poate că sensul culturii este tocmai rafinarea acelei biologii care a fost fixată în zorii istoriei, rafinare care
pregăteşte saltul. Cultura pe care am cunoscut-o, şi în care am trăit, a fost cultura unui anumit tip de existenţă:
să-i zicem cultura celor şase simţuri. Dar, oricît de adînc am pătrunde în ea, si loin qu'on se soit avanei, on traîne
partout l'indignite d'etre homme (Cioran, Ecartelement, p. 128). Căci, la capătul acestei culturi, în ciuda şi
datorită gloriei ei, omul actual este limita care o face inacceptabilă. Omul însuşi trebuie schimbat, pentru că omul
actual este inacceptabil.
251. Cum să exprim ceea ce simt? Am să mă slujesc de o întîmplare. Tatăl meu cunoştea bine următoarele limbi:
ucraineană, română, rusă, germană, polonă, franceză. Recunoştea vag engleza şi italiana. Limbile lui materne