ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

conştient înseamnă a-ţi putea povesti experienţa. Conştiinţa se rafinează prin limbaj, a cărui expresie este.
Totodată civilizaţiile conştiinţei sunt „scrise", pentru că limbile care nu sunt scrise nu sunt limbaje adevărate, ci
mai degrabă sisteme de semnalizare. Transmiterea orală a culturii relevă dintr-un tip de cultură care nu este pe
de-a-ntregul a conştiinţei, în paragraful 9 am folosit expresia (riscată) „coincidentia oppositorum asupra
timpului". Am vrut să spun că experienţa spaţiului este strîns legată de văz, care dă proporţiile: şi de pipăit, care
dă prezenţa. Este limpede că sentimentul prezenţei timpului este dat de inferioritate, care îi este izvorul (în
treacăt fie spus, nu cred cîtuşi de puţin în „realitatea" timpului). Proporţiile timpului sunt date însă de limbaj. Or,
în conştiinţă nu există proporţii fixe, pentru că vîrtejurile de conştiinţă se agregă şi se dezagregă permanent. Aici
totul este mereu de reluat, nimic nu are stabilitatea simplei constatări, pe care o are spaţiul. Limbajul este unicul
regulativ al conştiinţei, şi singura sa stabilitate. Slăbirea conştientei se manifestă întotdeauna ca o deraiere de
limbaj. Legătura lipsită de echivoc pe care o întreţine conştiinţa cu timpul confirmă corectitudinea expresiei
„prima cădere este căderea în timp".
Dar şi aici există un rest. Acesta s-ar putea numi „spatele"conştiinţei, care nu e conştientizabil. S-ar putea spune
cu uşurinţă că există două lumi: lumea din faţa ochilor şi lumea interiorităţii. în realitate există mai puţin de una
din fiecare. Lumea din faţa ochilor este în exclusivitate lumea celor cinci simţuri. Este de ordinul evidenţei, azi,
că imaginea pe care o avem despre lume depinde strict de faptul că percepţia spectrului electromagnetic este
limitată la domeniul vizual. Raţiona-
250
mentul poate fi extins. Aceasta este o parte a lumii. Cealaltă parte, încă şi mai mică, a celeilalte lumi, beneficiază
de un singur instrument de investigaţie; ceea ce am putea numi „simţul intern", acel ceva care ne permite să
avem sentimentul că „în noi" există „întindere şi desfăşurare" (folosesc cuvintele în sens strict simbolic). Conştiinţa
nu este simţul intern, evident: ea este, mai degrabă, mediul prin care simţul intern se deosebeşte de
omogenitatea a ceea ce îi constituie obiectul, şi se învecinează, ca o interfaţă de calculator, cu rezultatul totalizării,
de către simţul director extern, a celorlalte simţuri externe. Cunoşti aserţiunea lui Wittgenstein că subiectul
este graniţă a lumii (Tractatus 5.632). El este în orice caz, prin conştiinţă, graniţa celor două lumi asupra cărora
are accesul unei vizibilităţi restrînse.
Ei bine, conştiinţa posedă două legi „înnăscute": proliferarea şi manifestarea. 1) Ea tinde să transforme în
„obiect" totalitatea lumii (legea segregării integrale). 2) Ea tinde să transforme orice obiect într-o relaţie de
obiecte, adică într-un limbaj (legea funcţionalizării). Legea segregării afirmă: totul trebuie să devină semn (adică
obiect capabil de a fi conştientizat). Legea funcţionalizării afirmă: orice semn poate fi reprezentat printr-o semnificaţie
(simbol, funcţiune), adică poate fi pus ca obiect al mînuirii. Remarci simetria: semn, simbol: lipseşte
literali ta tea. Ca orice facultate a sufletului care se fundează în lipsa de identitate dintre gîndire şi existenţă, şi
conştiinţa caută să astupe fisura prin înţeles. Simţurile nu au nevoie de „sens" pentru a „înţelege" lumea. Pentru
percepţia pe care ele o mijlocesc, esenţa este identică cu aparenţa. De aici gloria lor indiscutabilă şi înţelepciunea
lor, care e dincolo de orice „morală". în plus, trebuie să remarci această disimetrie: simţul trăieşte certitudinea
obiectului drept conţinut nemijlocit, în timp ce conştiinţa ajunge la certitudine numai prin revenirea formei percepţiei
asupra formei ei înseşi, adică prin compararea a două structuri pentru care conţinutul este secundar.
Simţul cunoaşte carnea, conştiinţa numai mirosul ei. Situaţia e scandaloasă, şi trupul e firesc să se revolte. Restul
rămîne. Ce este acest rest?
251
Conştiinţa este facultatea pentru care propriul ei exerciţiu pune întotdeauna în lumină nostalgia originilor.
Conştiinţa nu accede niciodată la carnea lucrurilor, deşi din ierarhizarea simţurilor îşi scoate materia. Ea este
însetată de această confirmare ultimă care înseamnă: singur trupul este demn de a fi iubit. Neposedînd niciodată,
ea este însetată de originea cînd lucrurile mai puteau fi încă posedate. Nostalgie, dorinţă, oricum i-am spune,
conştiinţa este conştiinţa unei pierderi (unei căderi, nu-i aşa?). Acesta este restul: de neatinsul conţinut.
24o. Prin însuşi modul său de manifestare, conştiinţa introduce o asimetrie în desfăşurarea timpului: conştiinţa
introduce în temporalitate privilegiul originilor. Acesta este primul element. în al doilea rînd, monismele au forţat
reactualizarea zeului suprem, prin des-fiinţarea politeismelor şi utilizarea, ca brici al lui Occam, a credinţei. Cum
am argumentat în paragraful 245, credinţa nu-şi poate crea obiect, dacă nu îl primeşte. Ca monism, conştiinţa a
aşteptat un zeu care nu a venit. Acesta este al doilea element. în al treilea rînd, foamea de conţinut a conştiinţei
(cele două legi de care am vorbit) a împins-o la experierea lumii în ansamblul ei. Orice obiect deja mistuit a fost
sigilat cu structurile care îi sunt proprii (conştiinţei). Omologiile dintre teoria Big-bang-ului şi cosmogoniile
arhaice de aici se trag din identitatea care face ca ambele să fie teorii ale conştiinţei. La fel, asemănarea izbitoare
dintre spiritul scolastic şi cel modern, ambele extrem de pedant „ştiinţifice". Mai mult, prin repetiţia indefinită a
formei sale, conştiinţa îşi adaugă permanent, într-un soi de rezervor, structurile dezvoltate ale obiectelor asupra
cărora s-a exercitat. Aceste structuri, elaborate istoric, constituie singurele „conţinuturi" ale unei facultăţi formale
prin excelenţă. Din cauza faptului că toate obiectele mistuite de conştiinţă sunt conţinuturi ireale, rezervorul de
care am vorbit este un rezervor de eşecuri. Aici este depozitată toată lumea care a putut deveni conştientă pînă la
un moment dat. Putem numi acest rezervor inconştientul, cu acest sens, primar: este catalogul eşecurilor
conştiinţei de a regăsi, prin forma care