ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

a cărei esenţă implică existenţa2 . Or, aceasta este în chip manifest argumentul ontologic al Sf. Anselm. Lucrurile
stau aşa: modul de funcţionare al conştientei este dat chiar de argumentul ontologic. O dată cu formularea lui, în
1 Modalitatea este ea însăşi.
2 Dezvoltarea lui Sartre: L'ttre el le Neant, 1968, p. 29.
247
secolul al Xl-lea, epoca deplinei maturităţi a conştiinţei poate începe.
Obiectul este transcendent în raport cu conştiinţa, iar conştiinţa este transcendentală în raport cu el.
Conştiinţa poate funcţiona numai dacă raportul de transcendenţă faţă de obiecte există. Pe de altă
parte, raportul de transcendenţă poate fi sesizat dacă facultatea care pune lumea în termeni de
transcendenţă există. Afirmaţia mea este următoarea: conştiinţa îşi începe exerciţiul o dată cu apariţia
zeilor celeşti. Altfel spus, transcendenţa divinităţii absolute este echivalentă cu retragerea ei în om, sub
forma unui „spaţiu" de iluminare, care este conştiinţa. Pentru ca zeul celest să existe în conştiinţa
omului, el a trebuit mai întîi să dispară din nemijlocirea percepţiei, punîndu-se pe sine în transcendenţa
ei. Transcendenţa este conştiinţa, iar conştiinţa este îndepărtarea. Dar, în altă ordine de idei, retragerea
din lume a zeilor celeşti a creat prestigiul unei obişnuinţe: înaltul, verticalul, elevatul continuă să
exprime modalitatea prin excelenţă a sacrului. Prin retragerea uranicului religios, este obţinută ideea
obiectivă de transcendenţă, care abia acum, întîia oară, poate fi percepută ca idee gîndibilă a
inteligenţei, nu ca fapt al cutremurării (tremendum). Adică, începînd cu acest moment abia, oamenii
devin capabili să gîndească, nu numai să resimtă, transcendenţa. Semnificaţia primei căderi este
eliberarea transcendenţei, ca idee gîndibilă.
244. O dată conştiinţa instituită, nici o experienţă nu se mai poate perpetua fără recursul la structura ei.
Se poate spune că Zeul, chiar pierdut, rămîne pururi în forma care îl reproduce indefinit, în
funcţionarea conştiinţei noastre. Forţa acestei acţiuni nu este neglijabilă, căci formele sunt mai
puternice decît conţinuturile, iar un ritual îşi transmite mesajul chiar dacă teologia sa este uitată, şi
anume prin intermediul eficacităţii formelor. Forma conştiinţei reproduce raportul de transcendenţă. Ei
bine, cînd, o dată cu realizarea Imperiilor Universale, se va trece la aspiraţia spre monism,
reactualizarea zeului celest suprem nu va mai putea fi făcută decît „conştient". Monis-mele recurg la
un tip cu totul nou de experienţă sacrală,
248
la credinţă. Credinţa este modalitatea conştientă de a participa la experienţa sacrală. Raportul de
transcendenţă trebuie confirmat: altfel spus, trebuie conştientizată forma conştiinţei drept propriul ei
conţinut. Prin credinţă este confirmat acest rezultat: da, este adevărat că zeul se află în mine, în
raportarea prin care esenţa faptului că îl percep îi implică existenţa. E uşor de recunoscut aici, încă o
dată, argumentul ontologic.
245. O dată eliberat raportul de transcendenţă, conştiinţa poate începe să funcţioneze. Modul particular
în care ea apare în lume îi dictează şi primul conţinut. Conştiinţa că sunt atrage după sine conştiinţa
căderii. După prima cădere omul este spiritualmente orbit, căci realizează mereu forma fără a putea
atinge o singură clipă măcar conţinutul ei specific, care este prezenţa zeului suprem, în orice act de
conştientizare este implicată o absenţă a cărei formă se repetă. Prin conştientă, suntem mereu pregătiţi,
în formă, pentru o revelaţie care ne este constant refuzată în conţinut. Fiinţa este la fel de insesizabilă:
orice act de predicaţie o presupune, nici unul nu o determină.
Acum: credinţa este conştiinţa faptului că actul de a fi conştient implică prezenţa zeului. Monismul
implică devalorizarea oricărei experienţe religioase care nu trece prin credinţă. Astfel credinţa devine
şi un criteriu al existenţei zeului, după ce fusese un criteriu al adevărului său. Credinţa nu se poate
aplica decît acelor zei care sunt de structura conştiinţei, adică zeilor care provin din restul care a
rezultat din pierderea primei sacralităţi. Cum am arătat însă, definiţia credinţei implică şi eşecul ei
(fapt despre care a vorbit cu destulă prolixitate Kierkegaard). Fiind formă aplicată formei, ea este
înfometată de conţinut. Dar conţinutul ei propriu nu există.
întrucît fiinţa noastră conştientă apare nu ca fiind identică cu el, ci cu acea fiinţă care cere eului să
realizeze transcenderea trăirii sale, rolul conştiinţei, în inferioritate, este analog rolului zeului suprem,
în lume. Dacă zeul creează lumea, conştiinţa naşte obiectul. Gîndeşte-te, mo-
249
numentele nu pot fi ridicate decît conştient. Dar mai e ceva: conştiinţa transcende obiectul, şi pe sine. Numai prin
conştiinţă eul se regăseşte pe sine ca fiind. Cum? Opoziţia prin care un obiect este perceput este spaţială, în timp
ce opoziţia prin care interioritatea este divizată în eu şi ceea ce îl percepe este temporală. Modul în care,
transcendental vorbind, conştiinţa face cu putinţă percepţia interiorităţii este durata. Janet făcea observaţia că a fi