ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

infernos. Fiecare din noi ştia că se ucid copii acolo unde noi coboram, şi că noi eram copii. în ciuda copilăriei,
eram pregătiţi pentru a ne primi moartea, sau mîntuirea, la capătul scării pe care o coboram.
23. Apoi febra legată de crimă a trecut, dar noi am continuat să explorăm pivniţe întunecate, pînă am ajuns a
avea o cunoaştere temeinică a tuturor pivniţelor cartierului. Proprietarii ne blestemau şi bănuiau că pregătim
furturi. Noi însă coboram în acele sordide încăperi aşa cum speologii cartau peşteri. In principiu bănuiam că oricare
din pivniţe nu ascunde mai mult decît cea tocmai cercetată în ajun. Dar interesul nostru era integral, căci
farmecul stătea în coborîrea însăşi, în misterul care trebuia violat şi nu în dezamăgirea care urmează violării.
Copilăria cunoaşte ca nici o altă vîrstă actul pur, izolat de motivele sale şi de scopul întîmplător. Este fapta
retrasă din faptă despre care aveam să citesc mai tîrziu în Bha-gavad-gîtă, phalatrşnavairăgya.
24. în zilele în care nu inspectam pivniţe, urcam să cercetăm podurile. Dacă pivniţa însemna experienţa
abisului şi a beznei, podul a însemnat experienţa labirintului. într-adevăr, vara lui '65 a fost vara tuturor
renovărilor. ICRAL-ul a hotărît să schimbe toate faţadele într-o singură vară. A fost un prilej minunat de a pune
în practică
28
figurile pe care le deprinsesem de la Johnny Weissmiiller, văzute în Tarzan. Frînghia care transporta găleţile la
etaj a devenit, cu scripetele înţepenit, liana de care ne agăţăm pentru a ne deplasa între două palisade. Apoi am
învăţat să folosim chiar scripetele, cu o greutate corespunzătoare la capătul celălalt. Suiam astfel, avînd sub
picioare golul, cinci etaje cu o dexteritate care îi îngrozea pe privitori. Ajunşi la ultimul etaj, escaladam lesnicios
acoperişul. Iar sub acoperiş, prin ochiurile ferestrelor, se putea pătrunde în labirintul încăperilor care alcătuiesc
podul unei case vechi, cu dependinţe distribuite fără zgîrcenie. Vîrstă şi emoţia făceau orientarea foarte
anevoioasă. Ne rătăceam mereu între camere, deşi, cu ochi de adult, planul lor era desigur extrem de simplu.
Unele camere erau încuiate: le ocoleam înfioraţi. Nu am încercat niciodată să forţăm o uşă care ne era interzisă.
Cît despre firul de sfoară lăsat în urmă pentru a indexa încăperile, nu am aşteptat să citim despre firul Ariadnei
pentru a îl întrebuinţa. Inventivitatea nu merge niciodată în pură inovaţie, ci în reproducerea situaţiilor care sunt
tipice. Nu inventam decît în sensul mitului, adică deloc. Dar, nu mai puţin, tristeţea rezultă din însăşi gloria
copilăriei. Cînd trăieşti autentic, plenar, nu ştii. Cînd ştii, autenticitatea trăirii s-a dus.
De aceea fericiţii se recrutează din imbecili sau dintre cei cărora li s-a acordat graţia.
25. Din copilărie eu nu îmi amintesc decît jocurile din stradă şi camarazii de hoinăreală. Părinţii sunt nişte prezenţe
foarte vagi, iar surorile mele nu există decît în măsura în care îmi interziceau cîte ceva. Ceea ce îmi
amintesc este sentimentul unei libertăţi ilimitate şi bucuroase. Ceea ce este ciudat e că amintirile răspund mai
degrabă dorinţei, sau poate unei obscure profeţii, decît realităţii, aşa cum fusese ea văzută de un ochi din afară.
Zilele trecute o întrebam pe Bobi, sora care este cu nouă ani mai mare decît mine, cum îşi aminteşte că îmi
treceam timpul, cînd eram copil. Răspunsul a fost imediat, fără gîndire: „Citeai tot timpul: erai un perfect şoarece
de bibliotecă."
Faptul m-a uimit, pentru că eu nu reuşesc să îmi amintesc altceva decît libertatea la care mă dedam în stradă.
29
E posibil să fi citit arunci dresării, carte care s-a bucurat de un număr incredibil de recitiri. Dar nu puteam citi tot
timpul Cireşarii, chiar dacă orizontul meu era extrem de redus. Ce citeam este probabil un mister care ţine încă
şi acum de un anume consens al conturului de personalitate ce rezultă din aventura amintirii.
26. Cele trei mii de cărţi pe care le-am adunat, aproape numai din bani dăruiţi, în cincisprezece ani, vorbesc
despre un trecut pe care l-am şlefuit cu intenţia de a edifica un anumit tip de personalitate. Prima cezură fundamentală
din viaţa mea s-a petrecut între 14 şi 15 ani. De atunci am trăit cincisprezece ani de viaţă diurnă, adică
vieţuită în lumina conştientei. Efortul cheltuit în această îndelungă sforţare de a fi conştient şi-a atins, în preajma
vîrstei de 30 de ani, termenul. Zeului Terminus închin aceşti precari ani, probabil finali ad litteram. Marasmul în
care m-am cufundat treptat de la 28 de ani încoace şi care şi-a atins maturitatea, şi pustiul, chiar în prezentul pe
care îl trăiesc acum, are două rezolvări posibile: 1) Dacă Dumnezeu nu îmi mai dă zile, înseamnă că am trăit
pentru a scrie ASCULTAREA MORŢII, poem pe care nu mai am puterea să îj săvîrşesc şi care îşi va supravieţui
nede-săvîrşirea. Conlucrînd într-un chip echivoc cu păcatul, merit oricînd, şi fără nici o remuşcare, să fiu ucis. 2)
Dacă Dumnezeu îmi mai dă zile, înseamnă că profesiunea mea de poet a fost secundară şi că trăiesc pentru a da
eseul de filozofia istoriei privind rolul apariţiei conştiinţei în iminenţa schimbării subiectului. Voi face ce îmi
vine mai greu, şi voi merita, negreşit, tot dezastrul. Nici măcar nu mai poate fi vorba, la mine, de a organiza
apocalipsa: să îi întrevăd speranţa e tot ce pot da. Asemeni lui Eugenio d'Ors, în amurgul zilelor sale la Caseron
del Sacramento, pot spune şi eu, cu o modestie care a schimbat deja disperarea pe neputinţă, „dar ştii, dragul
meu, eu cred în speranţă...". Acest „dragul meu" nu este o apelaţie vană, ci seamănă mai degrabă acelui „dragul
meu Marc" descoperit de Yourcenar în exerga unui manuscris pe care, uitîn-du-l, îl confundase cu o scrisoare
veche de timp. Formula cea mai simplă şi sesizantă a iubirii nu este clamarea lui
30
„eu te iubesc", ci consimţirea la fatalitatea lui „îmi eşti necesar: dar pot supravieţui şi fără tine".
La fel este şi cu destinul. Se face cu noi, cînd ne iubeşte; şi se face cu egală dreptate fără noi, iubindu-ne în aceeaşi
măsură.