ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

esimţit ca istori-citate: conştiinţa istorică trebuie să se nască. Acest lucru nu s-a petrecut decît în Occident,
pentru că singur Occidentul a fost capabil să recunoască specificitatea temporală a cvasitotalităţii culturilor care
l-au precedat şi să le resuscite. Al patrulea tip de istorie identifică timpul cu istoricitatea culturilor, iar
temporalitatea cu agregarea structurilor de coerenţă. Un exemplu eminent este Toyn-bee. O structură este
agregată atunci cînd starea de coerenţă este realizată: semnul de recunoaştere este stilul, adică unitatea de reacţie.
Cum se succedă structurile de coerenţă?
239. Orice structură de coerenţă este caracterizată de o sumă de teme fundamentale, care acţionează, pentru
individualitatea culturii, asemeni unor metafore obsedante şi generale. O cultură trăieşte atîta timp cît temele sale
dominante îşi păstrează capacitatea de a fi în chip rodnic reinterpretate. Noţiunea de tip cultural care mi-a fost
sugerată în 13 ianuarie are un sens foarte general. Există cultura vînătorii, cu interregnul culegătorilor, şi există
cultura agrar-neolitică, fundată pe comunitatea de sat. Apoi apar, o dată cu scrisul şi cu monumentele, comunităţile
citadine bazate pe existenţa cetăţii. Nu există comunităţi citadine care să nu fi cunoscut metalele: războaiele
acum apar. Existenţa cetăţii cristalizează ideea, extrem de fecundă, a imperiului universal: la 2460 î.Cr.
ea este deja maturizată. Marile imperii Egiptean şi Assi-rian sunt încă redevabile tipului de comunitate-cetate.
Prin Alexandru cel Mare ideea imperiului universal se impune
242
dincolo de cetate, extinzîndu-se la întreaga oicumenă. Ceea ce lipsise popoarelor din Semiluna Roditoare (sau
Egiptului) pentru a realiza saltul de la cetate la oicumenă fusese o cultură universală şi o limbă capabilă să o
exprime în chip universal. Elenismul le poseda pe amîndouă. Trecerea de la cetate la oicumenă antrenează
dispariţia politeis-melor, care deja fuseseră „inadecvate" comunităţii de tip polis (politeismele sunt proprii
agrarului neolitic). Poli-teismul agrar-neolitic se acomodase regimului de polis prin inventarea ierarhiei
panteonului şi prin fenomenul de pierdere a actualităţii religioase a unor anumiţi zei, aceia care erau mai legaţi
de vechea structură agrar-neolitică. Imperiile universale favorizează cultul regalităţii solare şi religiile de putere:
monoteismele. Agrarul, ca şi metalicul încep deja să nu mai fie rodnice în generarea de valori a mentalităţii
comunităţii. Ocupaţia dominantă a comunităţii încetează a mai avea semnificaţie spirituală (acest lucru se
menţine pînă azi). Există deci, recapirulînd, următoarele tipuri de cultură:
1) cultura vînătorii (interregn: culegătorii)
2) cultura agrar-neolitică (comunitatea de stat)
3) cultura agrar-metalică (comunitatea de cetate)
4) cultura oicumenei, a Imperiilor Universale, bazată pe monoteisme („meseriile" îşi pierd capacitatea de a
genera valori spirituale).
Trecerea de la o cultură la alta este semnalizată de anumiţi indicatori. Cel mai sesizant este raportul faţă de
transcendenţă.
La început nu există zei, ci receptacole ale sa-cralităţii. La nivelul paleoliticului inferior nu sunt atestate grupări
de oase care să trădeze ideea unui sacrificiu ritual. Apoi, în sînul culturii vînătorii, probabil trădînd trecerea de la
vînatul animalelor mici şi cules la vînatul animalelor mari, apare o scindare: în societăţi totemiste, cu
predominanţa bărbatului, şi în societăţi practicînd cultul Mamei-pămînt, caracterizate de matrilocaţie.,Această
scindare nu poate fi anterioară aurignacianului, cînd
243
sunt pentru prima oară atestate statuetele feminine ale Zeiţei-Mamă. Primele receptacole ale sacralităţii exprimă
o plenitudine indiferenţiată, neutră şi, probabil, creatoare. Lipsa de caractere sexuale ale primei sacralităţi pare
ates-tabilă arheologic. Totuşi, nu ştiu dacă primele receptacole ale divinităţii sunt redevabile unui model de zeu
celest. Zeu celest a devenit acest prim receptacol al sacralităţii în momentul în care şi-a pierdut actualitatea
religioasă. Cultura agrar-neolitică reprezintă triumful unei interpretări „feminine" asupra creaţiei. Pe măsură ce
sacra-litatea primordială a lumii se subţia, necesitatea de a da nume lucrurilor care îşi declină prezenţa s-a
accentuat. După cum cred, acum apar primele nume de zei. Numirea relevă dintr-un sentiment iminent al
pierderii: numim pentru a reţine; în fapt, o dată numit, lucrul este pentru totdeauna îndepărtat. Politeismul este o
consecinţă a abundenţei incontrolate a fostelor receptacole de sacra-litate. Nemaiştiind exact unde anume fusese
sacrul, lumea a fost împînzită de pululaţia zeilor plurali. Listele Indi-gitamenta oferă un exemplu tipic de
politeism integral. Aceşti zei care s-au născut pe urma numelor erau solidari cu creaţia şi acţionau dinlăuntrul ei.
Astfel omul descoperă imediateţea frenetică a vieţii: este ca şi cînd oamenii ar fi devenit preponderent accesibili
pentru formele însufleţite ale divinităţii, acea viitate care este legată de interiorul vieţii, adică de fecunditate,
zămislire, i.e. de experienţe „religioase" din ce în ce mai concrete, mai imediate, mai carnale. Dar: nu există
semn care să fie epuizat de simbolul său: rămîne mereu un rest de literalitate care subminează eficacitatea
simbolului de a exprima adecvat semnul. Astfel, receptacolele au fost, desigur, exprimate de simbolica zeilor
interiori creaţiei. De ce „interiori"? Pentru că receptacolele erau în lume, nu în afara ei. Dar receptacolele
prindeau o sacralitate care era resimţită în chip obvios ca pierdută. Aici stă restul de care vorbeam: receptacolele
vor primi o interpretare hotărîtoare pentru destinul ulterior al omului.
Dar mai întîi o precizare: dispoziţia spaţială a acestor receptacole ale sacralităţii nu era a priori evidentă. Ea ţinea
ostensibil de experienţa sacrală, care le localiza. în absen-