ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

treia a lui Popper, sau orice altceva, nu are, aici, importanţă. Bazele acestor insule scufundate care sunt gîndurile
alcătuiesc structuri ale lumii gîndirii, în care gîndurile care îşi succedă se depun după forme care determină
„stilurile" gîndirii.
Sunt două feluri de gînditori: cei care zăresc (construiesc) pentru prima oară aisbergurile pe care le-am numit
insule scufundate; mai sunt apoi cei care alcătuiesc structura de coerenţă a gîndirii, aceia care îşi depun gîndurile
în fagurele constituit de partea invizibilă a gîndurilor. La fel este şi în istorie: un gînd este lansat în lume, şi pare
singular; apoi, în chip miraculos, gîndul acesta încolţeşte, zămislind recolte bogate şi întinse. Amplificarea
radiaţiei electromagnetice în mediile active laser este bazată pe
239
realizarea unei situaţii de coerenţă a emiţătorilor individuali. La un anumit moment, din motive care ne rămîn
obscure, o asemenea coerenţă este realizată şi în gîndurile oamenilor. Oricîte greşeli ar face Caesar, Pompei este
condamnat să piardă, iar Caesar să învingă. Afirmaţia lui Lucan, victrix causa diis placuit sed vida Catoni, este
doar o nobilă revanşă a neputinţei. Orice ar fi făcut Iulian Apostatul, el „trebuia" să moară în 363 d.Cr., pentru că
altminteri, dacă se întorcea din campania împotriva Imperiului sasanid, ar fi realizat distrugerea galileenilor, cum
promisese: or, creştinismul trebuia să învingă. Ceea ce s-a întîmplat. Marcus Aurelius Antoninus nu fusese
creştin, cum nu fusese Seneca: totuşi sfera lor de reprezentări merge în sensul creştinismului, pe care îl întăresc
chiar şi combătîndu-l, asemeni lui Celsus.
Există structuri de coerenţă ale gîndirii care la un anumit moment se instalează în lume. La un alt moment se
retrag. Temporalitatea este un mister care nu se rezumă la stupoarea lui Augustin — că nu ştie ce este timpul
dacă încearcă să îl definească şi ştie, dacă nu încearcă. Timpul este principiul istoriei, şi nu consecinţa ei.
Numesc istorie agregarea enigmatică a structurilor de coerenţă.
238. Cronologia este un lucru, istorici ta tea este un altul. La început există ritmul cosmic, tradus mai întîi în
termeni de timp factorial, indefinit acumulat, practic infinit. Timpul care se acumulează este timpul care se destramă:
el propriu-zis încetează să mai existe în chiar momentul desfăşurării. Acesta este timpul lipsit de memorie
al vînătorilor. Apoi acest timp se organizează în repetiţie: apogeul repetiţiei este circularitatea, cu pandan-tul ei
metafizic „eterna reîntoarcere".
Memoria se leagă de două lucruri: întemeierea şi ră-mînerea. întemeierea naşte momentul, iar rămînerea scrisul,
(a) Prima cronologie este succesiunea dinastiilor. Cronologia este primul „alfabet" temporal. Ea pune în evidenţă
„structura" timpului, şi anume sub forma inevitabilă a succesiunii. Cronologia bazată pe dinastii este asemeni
scrisului prin ideograme sau hieroglife. Acest tip de „scris" nu permite degajarea gîndirii de mijlocul prin
240
care gîndirea este efectuată. Cronologia bazată pe dinastii nu permite degajarea timpului de modalitatea prin care
prezenţa sa este sesizată. (P) A doua cronologie este cea bazată pe evenimente cu repetiţie periodică (Jubileele, la
evrei — Olimpiadele, la greci etc). Acestea favorizează înţelegerea timpului ca succesiune de entităţi uniforme,
(y) A treia cronologie este cea deschisă, bazată pe statuarea începutului (ab urbe condita etc). Ea nu este
niciodată independentă de cronologiile bazate pe repetiţii (anul era măsurat după exerciţiul consular). Analele
reprezintă prima formă de istorie (I). în ordinea istoriografiei, ele reprezintă acumularea factorială. Istoria este
percepută ca acumulare de evenimente. Relieful ei nu este timpul, ci fapta. (5) A patra formă de cronologie este
cea bazată pe unităţile temporale uniforme: zilele, lunile, anii. Aceste unităţi sunt neutre în raport cu
reprezentarea faptică. Abia această din urmă cronologie dă un suport formal temporalităţii: timpul este acum abia
înţeles ca suport material al evenimentelor. Acum se naşte a doua formă de istorie, care este istoria edificatoare
(II). Scopul ei este instruirea posterităţii (posteritatea nu poate fi sesizată decît pornind de la o cronologie bazată
pe unităţi temporale uniforme, altfel ar exista doar trecut), asigurarea faimei, exerciţiul retoric, manipularea
opiniei etc.
Abia după maturizarea celei de a doua forme de istorie oamenii încep să mediteze, eliberaţi de eveniment
datorită cronologiei a patra, asupra naturii timpului. Un exemplu este Augustin. Această meditaţie nu se poate
finaliza dacă nu sunt îndeplinite două condiţii: 1) continuitate a tradiţiei culturale (corespunzătoare vîrstei istorie-
II şi cronologie-8) şi 2) discontinuitate profundă între două culturi care sunt legate între ele printr-un eveniment
catastrofic. Observaţie: discontinuitatea nu trebuie să antreneze pierderea memoriei tradiţiei comune. Aceste
două condiţii au fost realizate cu succes o singură dată în istorie, şi anume în Occident: evenimentul catastrofic
este anul 476 d.Cr., continuitatea a fost asigurată de supravieţuirea antichităţii greco-latine prin intermediul
limbii latine, iar cele două culturi sunt cea datorată Romei şi cea datorată Occidentului creştin. S-a observat că
doar
241
cronologia nu exprimă existenţa unor segmente de timp calitativ diferite. Diferitele calităţi ale temporalităţii au
fost numite „voinţa lui Dumnezeu" (Bossuet), apoi progresul moravurilor (Voltaire) etc. Popoarele au fost numite
„idei ale lui Dumnezeu" (Ranke). Nivelul atins de această istoriografie este istoria lipsită de istoricitate (III).
Tem-poralitatea este înţeleasă ca manifestare a unei forţe care ţine de teologie sau de teodicee. După 1800 încep
să fie redescoperite civilizaţiile istorice: astăzi trecutul uman este împins pînă la peste 50000 î.Cr., iar cel
umanoid pînă la 2000000 î.Cr. Pentru a trece la al patrulea stadiu de istoriografie (IV) e necesar ca timpul să fie