ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

233
ticism, adică de o poziţie în esenţă gnoseologică. în plus, a fi sceptic este de acelaşi ordin cu a avea gust, în
estetică: este, adică, situarea în subiectivitatea judecăţii. în timp ce, pentru Kant, observaţia gnoseologică a lui
Hume (mult mai vast întemeiată, la fizica de tip Newton) este confirmată ontologic. Ceea ce fusese relaţie cu
lumea a inteligenţei cunoscătoare devine acum anatomie universală a subiectului. Deja Schelling propune un
subiect extins la totalitatea trăită a obiectelor, care, transcendental vorbind, transcende neputinţa în care Kant
lăsase antinomiile raţiunii. Dar cum? Schelling de fapt rămîne în Kant, căutînd să îl ocolească: el recurge primul
la prestigiile îngropate ale exotismului cultural, introducînd în speculaţia filozofică atitudini spirituale care ţin de
arhaitate: mitul, participarea, sensul pasional pe care îl acordă actului estetic, noţiunea sa aproape frenetică de
frumos şi cosmos (luate împreună), toate acestea relevă din translaţia Eului deja monstruos de vast al lui Fichte
la vastitatea visată a unui Eu primordial, căruia categoriile limitative ale lui Kant nu i se mai aplică. Observă că
Schelling, spre deosebire de Kant, este vizibil atras de partea visată a lumii, în contra celei experimentale. Cînd
vorbeşte de ştiinţă, Schelling preferă să o ignore pe cea care se construia pe urmele lui Newton, referindu-se
constant la un soi de mistică unanimistă, în care subiectul descoperea (în lume) ceea ce era capabil să trăiască cu
mai deplină intensitate (în el însuşi). Poziţia lui Schelling relevă dintr-o regresie infantilă la lumea suspendată a
non-contradicţiilor, fapt semnificativ, căci mesajul său este ostensibil reîntoarcerea la acea formă a subiectului
capabilă să redescopere originaritatea. în plus, Schelling este deplin situat în libertatea arbitrară de tip Fichte:
fapta liberă este dedusă nu din deliberare, ci din incondiţionare. Or, acesta este al doilea fapt semnificativ:
raţionalitatea exiguă a lui Spinoza este în sfîrşit depăşită în favoarea unei speranţe, deocamdată: dacă sensul
subiectului nu este lumea, atunci poate că natura sa nu este pura identitate fich-teană, înţeleasă absolut. Dacă ea
admite un înţeles temporal? De aici va pleca mai tîrziu Marx.
234
233. Deocamdată, Hegel propune subiectul unic raţional al istoriei şi noua sa logică a conceptului. Gîndul lui
Hegel este, în ciuda stilului său aberant, de o putere extremă. Noi încă trăim, azi, în puterea pe care a pus-o în
lume Hegel. Semnificaţia gîndirii sale este covîrşitoa-re. Şi anume, trebuie să îţi aminteşti, acum, de visul în care
mi-a apărut Anaxagora. Acolo era expusă o doctrină a schimbării: în esenţă, este vorba despre faptul că obiectul
este întotdeauna cunoscut în chip adecvat; totalitatea obiectului este dată de succesiunea cunoaşterilor parţiale pe
care le-a suscitat; obiectul este succesiunea temporală a obiectităţilor. Că lumea cunoaşterii se schimbă — ce înseamnă?
Două lucruri: fie ontologia se metamorfozează, fie subiectul devine mereu altceva. Ambele gînduri sunt
neortodoxe. Viziunea tradiţională este aceasta: cunoaşterea sporeşte. Gîndul că este vorba despre altă lume, sau
despre alt subiect, este abisal, căci referentul obiectiv al cunoaşterii dispare: apele rîului sunt mereu altele (Heraclit),
iar cel care a băut al treilea pahar de vin nu mai este acelaşi cu cel care le-a băut pe primele două (Moisil).
Evident! în ciuda părerii comune, Hegel nu încununează istoria filozofiei prin filozofia sa pentru că aceasta din
urmă este consecinţa firească, printr-un progres al cunoaşterii, a tuturor sistemelor care au precedat-o: ci pentru
că este singura posibilă, dacă subiectul care o gîndeşte va gîndi prin intermediul acelei metode care îi va schimba
esenţa. După cum la Platon nu am avut acces pînă nu am cunoscut Scrisoarea a VII-a, înţelesul afirmaţiilor lui
Hegel nu poate fi corect apreciat fără referirea constantă la Logica sa. Logica lui Hegel (în prima sa variantă) nu
are nimic comun cu un regulativ al raţionalii corecte, cum este cazul tehnicii silogistice. Citită corect, Logica lui
Hegel este un superb model al transcenderii nivelului actual de „raţiune" al subiectului. Exact ca în tehnicile
yoga, Hegel propune o metamorfozare pas cu pas a subiectului. Mijlocul iniţierii este chiar stadiul actual al
gîndirii, cu puterea sa actual-limitată. Fiecare capitol asimilat, fiecare secţiune deprinsă, constituie trepte în
descătuşarea acelei raţiuni pe care Kant o disociase de intelect. Filozofia lui Hegel
235
este rezultatul aplicării, asupra lumii, a acelei raţiuni, care este a subiectului schimbat. Nu pot intra aici în
amănunte. Fapt este că ceea ce deja la Hegel se presimte a fi sfîrşitul filozofiei (prin filozofia sa) nu ţine cîtuşi de
puţin de îngîmfarea filozofului, ci de natura însăşi a descoperirii sale: încercărilor de a cunoaşte obiectul,
infructuoase pînă acum, trebuie să îi substituim, ca o etapă prealabilă necesară, eforturile de a schimba nivelul
actual de înţelegere prin care subiectul cuprinde lumea. Or, această schimbare a înţelegerii nu este de conceput,
după antinomiile lui Kant, decît prin intermediul schimbării naturii subiectului. Goethe, panteistul, nutrea fireşti
respingeri faţă de metoda dialectică, în care îi plăcea să vadă o vană acrobatică a speculativităţii de tip sofist. Dar
şi metoda sa, a fenomenului originar, releva din aceeaşi criză a metodei pe care o trăia, în chip auroral, gîndirea
occidentală. Şi Goethe pretindea forjarea unor facultăţi speciale pentru a depista corect natura obiectului, pe care
toţi simţeau, în preajma lui 1800, că vechea metodă de aprehendare o lăsa necuprinsă. Consecvenţa lui Goethe va
sta, orice s-ar spune, în prelungirea gîndirii sale pe care a realizat-o Ru-dolf Steiner. Mă refer, să ne înţelegem
bine, nu la cunoştinţele efective pe care Steiner pretindea a le fi întemeiat, ci numai la metoda dobîndirii de
cunoştinţe prin rafinarea unor percepţii suprasensibile. Cuvîntul de ordine devenise: schimbarea subiectului.
Această situaţie este fără precedent în alte culturi şi este tipică Occidentului. Ea nu ar fi fost posibilă fără
dezvoltarea acelei facultăţi a spiritului pe care m-am obişnuit să o numesc conştiinţă şi despre care am vorbit pe
larg în eseul meu „CONŞTIINŢA. Istoria unui verdict". Am comparat deja, intenţionat, Logica lui Hegel cu tehnicile