ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

iluminare, chiar şi cea mai banală (banalul se referă numai la conţinut, căci forma, adică iluminarea propriu-zisă,
este mereu strălucitoare, incomparabilă, vie, imperativă). în acest sens, revelaţia lui Pascal din 23 noiembrie este
una de acumulare: ea exprimă regăsirea punctului de înţelegere care este deja de mult timp în chip confuz pipăit
în ideea (planul apologetic) al Cugetărilor sale. Revelaţiile de nivel sunt însă complet „iraţionale": ele pun în
circulaţie conţinuturi care nu reprezentau înainte ca ele să fi avut loc nici măcar obiecte ale interesului
înţelegerii. Ele constituie, aparent, ţîşniri din nimic. Nu le cunosc natura „raţională". Le constat numai existenţa.
Ei bine, ce am de spus despre situaţia mea?
230. îmi revăd notiţele. Despre istorie ştiam deja o mulţime de lucruri: cronologie, succesiuni de civilizaţii,
amplasare geografică, nume de conducători şi de zei, istorie culturală etc. Cel mai important lucru era însă acesta:
ştiam că ea există. Cum? în virtutea aerului pe care îl respiram. O dată ce cărţile pe care le citeam vorbeau
despre ea, mi se părea că istoria existase dintotdeauna, şi că Appian înţelege prin istorie cam acelaşi lucru cu
ceea ce gîndea Ranke despre faptul că Appian gîndise. Aveam despre istorie ceea ce se numeşte o cunoaştere
naivă. Era, în definitiv, a epocii, decît care nu puteam fi mai inteligent. Fondul era dat: el nu putea conduce, aşa
cum fusese asimilat, decît la o revelaţie de acumulare. Ceea ce s-a produs: „revelaţia" din 13 ianuarie comporta
desigur o puternică componentă acumulativă. Astfel, mi-a devenit deodată limpede (încă o dată: tot ceea ce mi-a
devenit limpede
231
poate fi considerat că îmi era neclar înainte, dar deja cunoşteam în formă confuză) legătura dintre istorie şi
document, faptul că istoria începe o dată cu scrisul. Mai mult, că nu există monumente „verticale" decît în civilizaţiile
care au cunoscut scrisul, că, adică, nu apare piatră peste piatră, decît acolo unde apare şi o inscripţie. Mi-a
devenit deosebit de strălucitoare, în conştientă, unitatea profundă a tuturor civilizaţiilor din bazinul
mediteranean, y compris cele din Semiluna Roditoare: am înţeles că între Sumer şi ultima civilizaţie occidentală
există o legătură directă. Nu vreau însă să insist pe o înşiruire care ar deveni repede oţioasă: catalogul
„informaţiilor" pe care le-am primit atunci este expus pe larg în Caiet XIX (NOTE: istorie, 1), pp. 9l-l07 şi passim.
Propriul acestor cunoştinţe stă în aceea că reprezintă o anumită formă de organizare a unui material pe care, între
limite destul de imprecise, îl stăpîneam deja. Că nu este aşa pe de-a întregul rezultă din faptul că primul meu
gînd, după „revelaţie", a fost să verific justeţea cunoştinţelor căpătate. Timp de mai bine de un an am parcurs o
întreagă bibliotecă de istorie numai din această perspectivă: verificam ceea ce deja aflasem. Ei bine, lucrul
extraordinar este acesta: nu a trebuit să rectific nimic, totul se potrivea. Şi anume, lucrurile pe care le aflasem
erau deja bine cunoscute, dacă înţelegeai materialul faptic într-un anumit fel: acest mod de citire îmi fusese
iluminat.
231. Există însă lucruri pe care, cu toată rigoarea, nu le-am putea atribui acumulării. Bunăoară, conceptul de
conştiinţă/conştientă îmi era complet străin, fără a mai vorbi de aplicarea lui la istorie, care nu se punea. Un
amănunt picant este acesta: ca să aflu ce anume este conştiinţa, după 13 ianuarie, a trebuit să consult multe cărţi
medicale, de psihologie, de sociologie culturală, în fine, de metafizică (sec. al XlX-lea). Am verificat astfel
precizia unor conotaţii care îmi rămăseseră vagi. Insă aplicarea acestui concept la istorie era complet în afara
preocupărilor mele anterioare. Teza care mi-a fost „insuflată" este: unitatea culturală care subsumează în acelaşi
întreg Sumerul şi Occidentul reprezintă o unitate datorită des-
232
coperirii, rafinării şi exemplificării conştiinţei, facultate care este strîns legată de alfabetul fonetic şi de spiritul
ştiinţific (modern, adică post Galilei), şi care este ca şi necunoscută altor culturi majore: China, India, Precolumbia,
Africa. Trebuie să-ţi spun că, pînă la acea dată, nu citisem nici pe Spengler nici pe Toynbee. Eram însă la
curent cu ideile care profetizează, din constatări parţiale, declinul şi prăbuşirea Occidentului, potrivit poncifului
că noi suntem alexandrini. Evident, datorită prestigiului (nemi-suit), consimţeam acestor vaticinari. în plus,
mediul meu cultural (Kaytar, Marinescu, Rotaru etc), cu suficientă ser-vilitate, lua în deriziune cultura
occidentală. Tinerii intelectuali de azi (printre care nu ştiu dacă realiter mă aflam) trăiesc în cultura occidentală
ca într-o eroare a istoriei, ca într-un soi de preambul stîngaci la India sau Japonia. Voltaire este judecat după
criteriile patriarhilor Zen, însă în absenţa oricărei practici Zen, numai după prestigii care sunt, orice s-ar spune,
simple mode. Să nu fii zeu şi să judeci ca unul e o impostură deliterioasă. Căci nu ajunge să ai criteriile zeului,
trebuie să îi ai şi făptura. Oricum, ceea ce este anterior lui 13 ianuarie este reni tenta mea instinctivă la
contagiunea modelului cultural al Orientului. Am aflat însă că centrul viitorului lumii este cu adevărat
Occidentul, prin singulara sa capacitate de a înţelege şi de a asuma totul. în plus, unicul loc din lume în care
facultatea conştiinţei a fost dezvoltată, facultate care permite percepţia istoricităţii şi a diferitului, şi în care şi-a
atins apogeul, şi lichidarea, este Occidentul. Viitorul lumii trece prin Occident pentru că destinul viitor al omului
este legat de schimbarea subiectului. Or, această urgenţă, a schimbării subiectului, a fost resimţită (şi teoretizată)
numai aici.
432. Şi anume, aici trebuie avută în vedere surprinzătoarea posteritate a demonstraţiei prir care Kant a
argumentat limitarea intrinsecă a subiectului transcendental. Acest succes este, desigur, valabil în primul rînd
pentru lumea germană. O dată limitarea numită, ea este descoperită brusc ca existînd. Să ne gîndim că, pentru
Hume, limitarea subiectului ţine în primul rînd de scep-