ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

tembrie 1982) care m-au confiscat, aparent fără legătură, la aşa mari intervale de timp, relevau toate dintr-o experienţă
sufletească comună. într-adevăr, în 25 decembrie 1982 am scris doi psalmi de deznădejde, urmaţi în 1
ianuarie 1983 de un al treilea, care erau cu adevărat altceva decît cele patru poezii pe care le numisem, din lipsă
de alt înţeles mai bun, psalmi-rugăciune. Acum ştiam cum
225
arată un psalm devoţional scris de mine şi că ceea ce scrisesem înainte reprezenta altceva. Ce anume? Starea care
mă domina era bine exprimată de acel titlu norocos pe care îl dădusem fragmentului din 3 mai: un izvor
pecetluit. într-adevăr, izvorul la care eram de fapt atît de sensibil, şi pentru care ar fi trebuit să resimt devoţiune,
îmi era, în ciuda eforturilor mele, pecetluit. Pecetluit înseamnă interzis, dar şi: sub pecetea tainei. In faţa
credinţei simţeam aceeaşi nefericire scindată şi ambiguă pe care o încerca Doamna de Sevigne în faţa acelui
preot bătrîn şi cuvios pe care l-a avut oaspete şi despre care mărturisea unei prietene: Cest un saint ei je ne suiş
pas sainte: voilă le malheur. Să fi văzut aievea culorile acestei lumi minunate şi totuşi să rămîi orb, ştii oare ce
înseamnă asta? îmi aminteam dureros cuvintele resemnate ale lui Alecu Russo: „Melancolia Bibliei stă deasupra
neamului..." {Amintiri, V). Am hotărît atunci că cele patru fragmente trebuie dezvoltate după un plan care să
exprime derelicţiunea modernă în raport cu lumea transcendenţei. Am reluat deci secţiunile escatologice ale
Bibliei în căutarea imaginilor universale ale condamnării. Subreptice, alimentam această contabilitate a
apocalipsei cu imagini care să argumenteze sensul celălalt al cuvîntului, azi atît de uitat, „revelaţie": pe măsură
ce apocalipsizam, sufletul meu îşi găsea reconfortul în imagini ale redempţiunii. Titlul poemului în curs era
hotărît din capul locului: Un izvor pecetluit. I-am adăugat subtitlul: „un comentariu la cărţile Apocalipsei". în
exergă am gîndit mereu enigmaticul cuvînt al lui Wittgenstein Das Rătsel gibt es nicht (Tractatus, 6,5) şi aceste
referiri ale lui Ioan: 1) trebuie să plec, pentru ca să revin (16, 7) şi 2) cînd mă voi întoarce, nu va mai fi nimic de
întrebat (16,23). Din ianuarie pînă în august 1983 am lucrat numai la acest poem.
Pe măsură ce scriam, descopeream adîncimea aventurii în care intrasem. Credeam că referentul meu constant
trebuia să fie Biblia. în realitate, scrierea poemului trezea în mine straturi ale memoriei pe care le credeam de
mult şterse. Amănunte ridicole, cum ar fi exhumarea lui Laisne din 1711 (Port-Royal), şi aruncarea cadavrului
226
_
său la crini, modul scandalos în care Tullia şi Maura au încălecat statuia zeiţei Pudicitia, urinînd-o (Juvenalis,
VI), ori Sf. Francisc culegînd din praf un fragment de manuscris şi cuvintele pe care le-a rostit atunci
discipolilor, toate acestea deveneau extrem de vii şi se cereau alăturate altor reminiscenţe, tot acum ieşite, nu ştiu
cum, la iveală, din Shakespeare, Suetoniu, Luther (De servo arbitrio, o carte pe care o detest), Dante, Horatius,
Lucanus, Pound, Pro-copiu din Cezareea, Nietzsche, Euripide, D. H. Lawrence, Marcus Aurelius, Domnii de la
Port-Royal, Evagrie Ponticul, Ipolit de Roma, Iacob de Batnă din Sarug, Ignatie din Antiohia şi alţii. Nu vreau să
te plictisesc cu această înşiruire. Spicuiesc la întîmplare, din text, aluziile care îmi mai sunt încă recunoştibile.
Aceasta este semnificativ: faptul că anamneză nu a fost „erudită", ci, ca să spun aşa, chemată: amănuntele au fost
resuscitate de un context pe care numai ele îl puteau învia. Mi-am dat seama că, în mod spontan, sensibilitatea
mea lucra cu straturile mai multor mentalităţi: Roma (sec. I î.Cr. şi al II-lea d.Cr.), epoca patristică (sec. al II-leaal
VlII-lea), Bizanţul lui Iustinian, Anglia elizabetanilor, Luther (în notă polemică), Port-Royal şi secolul al XXlea.
Nu mai insist asupra lui Homer, a tragicilor greci şi a Bibliei, care sunt referinţe permanente. Treptat
descopeream că vocea mea se ştergea, devenind din ce în ce mai „obiectivă". Eu nu mai trăiam stări subiective,
ci mentalităţi istorice, pe care le asumam ca momente dintr-o desfăşurare pe care nu mă puteam împiedica să o
numesc „epică". Asta mă uluia: pornisem de la o trăire individuală, şi anume modul în care un modern resimte
îndepărtarea transcendenţei; încercasem adică să confrunt lumea din care zeii lipseau cu lumea care trăise
excesul prezenţei reprezentărilor despre ei în lume. în fapt, acesta constituia numai fundalul. Ceea ce ieşea însă
la iveală era un soi de naraţie, în care faptele narate erau întîmplări disparate ale unei istorii (mie accesibilă) care
părea să alcătuiască un apolog fără finalizare. Eram fascinat de faptul că totul se organizează de la sine, în ciuda
disparităţii evidente a conţinuturilor. în 16 august 1983 scriam ultima linie din partea a Vi-a a poemului (speram
ca recurenţa numărului 6 să exprime creaţia întreruptă,
227
altfel spus caracterul de apolog neîncheiat al epicii). în 18 septembrie 1983 îi terminam transcrierea, la ţară, sub
ochii iscoditori ai bunicii, căreia îi spusesem că am scris un poem epic („adică cum, muică?") despre pierderea
lui Dumnezeu de către lumea modernă („adevărat că Dumnezeu a plecat de la voi, prea s-a scîrbit de necredinţa
voastră"). Pe foaia de gardă era scris:
UN IZVOR PECETLUIT
(Eseu despre civilizaţie în secolul al XX-lea. Un comentariu la cărţile Apocalipsei.)
3 mai 81/18 sept. 1983 — poem epic —
Eram mulţumit. Scrisesem 1 006 versuri glorioase, care exprimau (fără să tălmăcească) cea mai de seamă
experienţă religioasă pe care o trăisem. Nu îmi sporisem devoţiunea: în schimb pietatea mea devenise mai vastă.
Fără să aleagă între cele două înţelesuri ale cuvîntului „pecetluit", sensibilitatea mea încetase să se mai zbată: le
trăia pe amîndouă, simultan.