ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

în cheie amoroasă, această poveste tragică (asemănătoare celei a Meşterului Manole) admite următorul co-
222
mentariu enigmatic din Cîntarea Cîntărilor 8, 8-9: „Avem o soră micuţă, care n-are încă ţîţe. Ce vom face cu
sora noastră cînd îi vor veni peţitorii? Dacă este zid, vom zidi nişte zimţi de argint pe ea; dar dacă este uşă, o
vom închide cu o scîndură de cedru." Ne amintim care este destinaţia firească a surorilor cadete: Amnon se culcă
din pasiune mistuitoare cu soră-sa Tamar şi o abandonează (2 Samuel, 13). Identificarea surorii cu mireasa, pe
lîngă cea echivocă din 2 Samuel, 13, este dată în Cîntarea Cîntărilor 4,12.
222. La rădăcina fascinaţiei pe care o exercită incestul asupra mea nu stă deloc dorinţa refulată de a avea relaţii
sexuale cu mama mea. Cred însă că incestul este una din paradigmele esoterice ale erosului (în sens larg), după
cum ipsaţiunea este modelul psihologic al sensibilităţii moderne (post-Rousseau). în această surprinzătoare voce
care îmi vorbeşte în 13 octombrie 1981, fundalul nunţii amînate prin moarte este incestul. O soră îşi iubeşte
fratele cu sentimentele unei iubite, şi este iubită la fel (Cîntarea Cîntărilor 8,1). Curăţenia lor este însă
indiscutabilă. Tonul este, desigur, al epitalamului biblic: totuşi argumentele sunt luate din Marele Imn către Aton
(Akhnaton) şi din Cantico del Sol (Sf. Francisc). Pentru cine resimte, în timpul lecturii, această triplă referinţă,
senzaţia este bizară: o întîmplare care este în mod esenţial a sensibilităţii interioare (căreia nu îi este niciodată
permisă proiecţia: cînd iubim, incestul se metamorfozează, îndreptîndu-se spre feminitatea propriului nostru trup,
care este a sufletului, dacă suntem bărbaţi) este contemplată prin intermediul cuvintelor unor epoci disparate,
care pretind imperativ invalidarea oricărei soluţii de continuitate: secolul al XlV-lea şi secolul al IX-lea î.Cr. şi
secolul al XH-lea d.Cr. Identitatea este frapantă, deşi obiectul referenţial este paradoxal: erosul incestuos. Aici,
scoliastului îi aparţine numai zona paremiilor. Am avut nevoie de sentenţiozitatea gnomică pentru a sugera
spaţiul de severitate şi austeritate morală în care înţeleg să situez iubirea tinerilor fraţi. în rest, poemul s-a alcătuit
în chip firesc dramatic: cele două voci ale îndrăgostiţilor
223
se împletesc în atingeri înfiorate de cuvinte, care exprimă literal atingerea imposibilă a trupurilor însetate. Căci
şi această nuntă este pîngărită de sînge, care nu este sîngele lustral al fecioriei. Amîndouă nu se pierd simultan,
iar castitatea o recăpătăm după fiecare act al cărnii, dacă am iubit.
Nu am putut să dau niciodată un titlu acestei poezii, pentru că sufletul meu nu îi înţelegea natura. Am descoperit,
scriind-o, că rana este o valoare feminină şi că a răni pe cineva înseamnă, simbolic, a-i deschide un uter.
Mormîntul este un uter, mortul îl fecundează. De unde vin toate acestea? în noiembrie citesc cîteva cărţi despre
religiile paleoliticului (şi Enuma Eliş), căutînd originea. Sîngele şi jertfa rituală sunt mereu prezente aici. Ca şi
iubirea, care nu este deloc îndrăgostirea noastră civilizată: a iubi era, la cei vechi, un alt nume pentru a ultragia,
căci a iubi era solidar cu actul despicării brazdei. Cum rana este feminină, găseam că regula vînătorului „dă
lovituri şi primeşte" poate fi înţeleasă şi ca o strategie erotică cu substrat ontologic greu de priceput. Că există o
identitate profundă între loviturile pe care şi le dau luptătorii şi loviturile pe care şi le dau îndrăgostiţii îmi pare
de la sine înţeles. Dar ce anume înseamnă asta, pentru ontologia subiectului, nu ştiu. Căutam să elucidez această
enigmă citind cărţi ale erudiţilor despre religiile primare şi scriind poezii. Deja începeam să înţeleg că vocile care
puneau în chip imperios stăpînire pe mine nu trimiteau la psalmi, ci la ceva mult mai adînc, venind din zorii
istoriei.
Mă văd, într-una din serile acelui sfîrşit de an, singur sub lumina lămpii, contemplînd planşele mărite ale
frescelor de la Altamira şi Lascaux. In sfîrşit, aici nu mai era vorba de simpla „estetică" şi nici de plăcerea receptorului,
de care s-a făcut atîta inutil caz. Arta face accesibilă o enigmă pe care cuvintele discursului nici măcar nu
sunt capabile să o exprime. Sensul ei este edificarea, adică ridicarea sufletului din neînţelegerea sterilă la neînţelegerea
activă, aceea care lucrează pentru a-şi lumina orizontul. E greu de pus în cuvinte o stare care este mai
224
degrabă o luminozitate a certitudinii interioare: ea nu este o consecinţă a vreunui raţionament, ci abia ea, dacă
străluceşte, face posibilă gîndirea raţională. în orice caz, cînd lui Saul nu i-au răspuns nici visele, nici proorocii,
nici oamenii, iar Dumnezeu l-a lăsat sterp, căci îşi întorsese faţa de la dînsul, i-a mai rămas totuşi o posibilitate
(sacrilegă): s-a adresat unei femei bătrâne din En-dor, care ştia să cheme morţii (1 Samuel 28, 7).
224r. Ei bine, tot anul 1982 rămîne în afara consecinţelor stării pe care o dobîndisem prin scrierea acestor două
„poezii": l-am dedicat aproape în întregime studierii Antologiei Palatine, pe cele două traduceri ale lui Felix
Deheque (1863) şi Maurice Rat (dintre cele două războaie). Cu o singură excepţie: în 16 septembrie scriu, dintrun
jet, două poezii de inspiraţia precedentelor două, una, care va reprezenta în economia poemului threnos-ul
fetei pentru iubitul mort, iar cealaltă, care va figura în încheierea lui, centrată pe imnicul exultant din Isaia 26,19,
Daniel 12, 2, Ps. 40,3 şi Ap. 5,9, cu promisiunea, atît de vie pentru mine, „Iată, Eu vin curînd" (Ap. 3,11; 22, 7;
Jud. 6,16 etc): Ego ero tecum (Poezii III, p. 566 şi urm.). Dar scrierea lor nu mă lămureşte: căci, imediat ce
vocea care le-a născut s-a retras din mine, preocuparea legată de semnificaţia lor a dispărut de asemeni. Eram
vizitat de o voce străină, şi atîta tot. Estimp traduceam MoCocc ncciSucn a lui Straton (reprezentînd cartea a XIIa
din Anthologia Graeca), din latina pudică a lui Deheque. Insist asupra faptului că adăposteam simultan
interesul pentru amorul pedic cu interesul pentru întroduction ă la vie devote şi pentru Scrisorile Si. Bernard.
225. La sfîrşitul anului 1982 mi-am dat seama că cele patru inspiraţii (3 mai, 13 octombrie '81 şi două în 16 sep-