ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

neîncheiat. Al doilea moment al lămuririi este apariţia vocii sco-liastului: îl numesc astfel pe naratorul care
comentează atît ceea ce este narat, cît şi ceea ce este pus, de autor, ca trăire subiectivă şi problematică. Scoliastul
are „obiectivitatea" unui călugăr de scriptorium. Temporalitatea sa este temporalitatea enunţului. Şi iată cum:
vocea autorului „trăieşte"; vocea naratorului practică prezentul epic, el pune lumea în termeni de povestire
neîntreruptă; proiecţia vocii autorului asupra vocii naratorului repune naraţia în termeni de apolog fără fabulă;
vocea scoliastului îmbrăţişează în comentar „istoric" vocile care ţes substanţa lumii pe care el o vede de la
distanţă: dintre paginile volumului care adăposteşte palimpsestul. Am definit vocea scoliastului prin recursul la
metafora scriptorium-ului, pentru că lumea pe care o comentează este în plan: şi anume acţiunea sa este de a citi
simultan diferitele straturi ale scrierii, pe care nu le ierarhizează. Peste Cicero este transcrisă Apocalipsa, iar
peste aceasta tratatul lui Timaios despre triunghiul isoscel (azi pierdut). Lectura corectă este aceasta (cea pe care
o realizează scoliastul): un fragment din Visul lui Scipio este citit în continuarea fragmentului „eram în ostrovul
care se cheamă Patmos", care „se argumentează" prin referirea enigmatică a literei x, care închipuie (după Iustin
comentînd pe Platon) simbolul Fiului lui Dumnezeu: or, cele două cercuri care se învecinează după iniţiala
numelui lui Cristos pot fi construite după o secţiune care conţine un triunghi isoscel, cel despre care Timaios
afirma că exprimă, prin raporturile sale, secţiunea de aur.
Schema celor 50 de versuri scrise arunci, în 3 mai 1981, este deci aceasta: autorul propune o nerezolvare, de care
este trăit; naratorul o expune ca parte dintr-o naraţie întreruptă (fără cheie); autorul trăieşte acum obiectul
220
expus de narator, ca fiind chiar nerezolvarea sa (dar este, nu-i aşa, deja grav modificată); scoliastul citeşte
ambele voci în registrul unor texte care nu sunt numite, şi care pot fi ghicite după anumiţi referenţi tipici: aceste
texte constituie „cheia" (aleatoare, căci scoliastul nu o posedă, şi ignoră atît ierarhia care este proprie adevărului,
cît şi faptul însuşi al naraţiei) în care cele două voci se alcătuiesc şi îşi răspund una alteia; acum, autorul îţi
reafirmă trăirea, care este complet intranzitivă cu textele care au premers-o; scoliastul propune alte chei, la fel de
intranzitive şi aşa mai departe. Ce rezultă de aici? Esenţa literaturii: o stare de neînţelegere activă, care a devenit
act contemplativ. Nu afli nimic scriind, mai mult decît ştiai: decît că, scriind, abandonezi un tip de necunoaştere
pentru o alta, mai vastă, şi mai enigmatică, dar în care te-ai integrat (prin scris) trăind. Tip de necunoaştere care
are, în plus, virtutea bizară de a te elibera de neieşirea în care nerezolvarea te aruncase. Descoperi adică, scriind,
un teritoriu în care a fi ignorant capătă puteri spirituale. Cum? Scrisul este o alchimie.
Am uitat repede această inspiraţie severă şi exigentă, preocupat cum eram de farmecul licenţiozităţilor erotice
ale epigramelor din Anthologia Graeca: toată vara am strîns note picante pentru volumul Owlaos şi alte poeme,
căutînd a mă lămuri asupra resorturilor interioare ale pederastiei anticilor. în 25 şi 26 august 1981 preocupările
frivole sunt brusc întrerupte de presiunea unui ritm imnic, avînd conţinutul unei laude recriminatorii. O
imprecaţie în haine de liturghie, dacă se poate concepe aşa ceva. Cît de tare m-a uimit această inspiraţie abruptă
(de nimic anunţată) este dovedit de faptul că, în zilele care au urmat scrierii celor două imnuri, abandonez
Epigramele erotice (Anthologia Graeca, V) pentru a reciti pe Iov. După 15 septembrie revin la frivolităţile
delectabile ale iubirilor uşoare.
Ceva se întîmplase totuşi: la începutul lui octombrie compun o poezie în care încercam să exprim, prin intermediul
celebrului sarcasm dors-tu content, Voltaire?, identitatea enigmatică a acestor trei situaţii: 1) Nanni
Grosso
221
(sculptor) nu se poate spovedi, în ultimul ceas, datorită crucifixului, care este prost sculptat; 2) Malherbe, care
reproşează cu ultimele puteri (îşi dă sufletul), unui servitor, o greşeală de exprimare (sau un solecism); 3) pioşenia
ultimă a lui Grandet este aparentă, căci este atras spre crucifix nu de devoţiune, ci de aurul din care este
confecţionat acesta. Ce e aici semnificativ? Faptul că văd în fapte istoric disparate unitatea lor paradigmatică:
este evident că Malherbe şi Nanni Grosso exprimă amîndoi aceeaşi structură. Devin sensibil la repetiţii şi la
identităţile care anulează timpul. Recitesc Fioretti şi Cantico del Sol, intenţionez să scriu un poem în cinstea
aniversării Sf. Francisc (1182-l982). Şi deodată, în 9 octombrie 1981, scriu un psalm adevărat, plin de fragranţa
unei senzorialităţi de tip franciscan. Dar nu este numai o poezie: am trăit experienţa completă a unei „stări" de
psalm-rugăciune. Enstaza se repetă în 12 octombrie cu un alt psalm, „trup mi-e neodihna din mine" (Poezii II,
pp. 452- 459), şi culmina a doua zi, cînd, în chip uimitor şi neaşteptat, regăsesc fără voie vocea tinerei fete din 3
mai 1981.
221. Povestea fiicei lui Iefta este tristă. Ea este relatată în Judecători 11,29^10. Iefta promite că, dacă îi va
învinge pe fiii lui Amon, îi va jertfi Domnului ca ardere de tot prima făptură care îi va ieşi în cale, la întoarcerea
lui fericită acasă (11, 31). Cînd se întoarce la Miţpe, înapoi acasă, după victorie, Iefta este întîmpinat de fiica sa,
singurul său copil (11, 34). Tulburat, Iefta hotărăşte să îşi ţină promisiunea (de altfel, în Levitiâ 27, 29 se spune
că „nici un om închinat Domnului prin făgăduinţă nu va putea fi răscumpărat, ci va fi omorît"). Fata acceptă
jertfa de sine, cerîndu-i părintelui ei două luni de libertate, în munţi, alături de tovarăşele ei, să-şi plîngă fecioria
(11,37). Iefta consimte. Două luni, fata îşi plînge fecioria în munţi. Fetele sunt alături de ea, să o aline. Se
întoarce apoi pentru a fi jertfită. Ea nu cunoscuse bărbat (11, 39). De atunci în fiecare an fetele lui Israel
prăznuiesc patru zile pe fata lui Iefta Galaaditul (11, 40).