ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

elucidările pe care le-am făcut, atunci ceea ce a rămas este foarte puţin şi, neîndoielnic, atins de
uscăciune. Friabil. Dar dacă mă înşel, atunci totul e bine, există încă şansa unui viitor. Dar chiar şi
dacă raţionalitatea acestui tablou corespunde adevărului, nu e încă totul pierdut (destinul se închide pe
măsură ce este înţeles): rămîne copilăria, în privinţa căreia posibilităţile sunt nelimitate, căci originile
neinventate — le ignor. Spune-mi: oare rigoarea raţională prin care mi-am rînduit deja vîrstele nu este
de acelaşi ordin cu gestul de a-mi arde toate scrierile, prin care, la 15 ani, am păşit spre altă vîrsta? A
înţelege totul, şi a-l cataloga ca pe un întreg finit, este în chip obvios un mod de a distruge: căci în
locurile în care nu ai lăsat nici un rest nu te mai poţi întoarce. îmi place să cred că plec mai departe ca
acei conchistadori spanioli: lăsînd în spate toate corăbiile arse, dar avînd încă totul aici — în voinţa de
a învinge.
217. Am certitudinea că moartea nu este, în chip esenţial, decît consimţămîntul la „a muri". A muri,
nu ştiu ce
217
înseamnă. Dar ştiu ce înseamnă să mori. Există în fiecare om un temei, care îi dă viaţă. Acest temei nu este
sesizat niciodată în viaţa obişnuită. Conştienta atinge numai acele zone ale fiinţei care pot fi puse în lumină fără
pericol pentru integritatea făpturii. Noi nu suntem propriii noştri stăpîni, datorită nestăpînirii noastre funciare,
care este lipsa de înţelepciune. Acest temei este mereu „conştient": el are lumina, şi este izvorul ei. Temeiul este
conştient de totalitatea aspectelor „vitalităţii" noastre. Cît timp această conştientă nu îşi dă consimţămîntul la
moarte, noi nu murim. Murim numai atunci cînd acest temei dă celulelor care ne alcătuiesc făptura ordinul
„acum muriţi". Fără ordin, nici o celulă a organismului nu ia singură decizia să moară. Motivul pentru care
această decizie e luată — îl ignor. Dar faptul că ordinul este dat îmi apare limpede, în acelaşi sens, bolile sunt
hotărîri de a ne îmbolnăvi, în lumea noastră, totul este consimţămînt. Legătura cu lumea temeiului o avem numai
prin credinţă, care este certitudinea interioară. Cei care nu mor sunt cei care au putut stabili o legătură conştientă
cu temeiul lor. Schimbarea subiectului asta înseamnă: cuvintele lui Plotin în momentul morţii. „Mă strădui să
ridic divinitatea proprie la divinitatea întregului."
218. Am mai spus deja că ignor momentul în care am devenit un cititor al Bibliei. După 1979, părţi întinse ale
acestei cărţi neverosimile şi ameţitoare îmi erau deja familiare, în 1981 puteam, de exemplu, distinge profeţii
după ritmul exhortaţiei. Această precizare este importantă. într-adevăr, prin ianuarie 1981 am citit Istoria
ieroglifică (Can-temir), fiind surprins de gustul anumitor înţelepciuni curente, turnate însă într-o limbă anevoiosritualică,
care era veche. Prin nu ştiu ce demnitate, aceste enunţuri atingeau înălţimea psalmilor. în 3 mai 1981,
terebrat de aceste tonalităţi, am scris 50 de versuri a căror filieră era în chip obvios Vechiul Testament. Conţinutul
însă era apocaliptic (în sens dogmatic). Folosind un vers din Cîntarea Cîntărilor 4.12, am intitulat această poezie
„Un izvor pecetluit". Fără să insist, am trecut mai departe, asemeni lui Dante care
218
ascultă sfatul lui Vergilius: Non raggioniam di lor, ma guarda, e passa (Inf. III, 51).
219. în straturile memoriei mele dăinuia o amintire confuză: „Şi-aşa precum pe-al fetei chip agale/roşeaţa trece
cînd ruşinea moare" (Paradisul, XVIII, 64 şi urm. /Eta Boeriu/). îţi aminteşti că şi Agnosto Theo avea, în exergă,
obsesia unei nunţi violente şi sîngeroase. Acolo o legasem de Danaide. Aici însă, acest glas al străfundului nu
mai putea fi deghizat. O tînără fată se pregăteşte pentru nuntă. E sfioasă şi ruşinea îi dă acea înţelepciune
milenară, care lucrează la femei ca cel mai profund instinct al lor: retrage, din pudoare, ceea ce atrage şi o face
atrăgătoare, atrăgînd prin ce a retras. Patul este neînceput, iar nunta aproape să izbucnească. Veşmîntul se
desface peste piciorul tînăr. Cel care este aşteptat este aşteptat să apară. El este chiar în dorinţa fetei care îl
cheamă: este în spatele uşii. (Probabil că trebuie să îţi reaminteşti, aici, de pilda fecioarelor nebune /Matei, 25/ şi
de cuvîntul lui Isus „Eu sunt Uşa" /Ioan, 10,9/.) Este noapte şi lumina lunii o luminează. Lumina lunii este rece:
frigiditatea lunii îi pare tinerei fete fierbinte. Razele lunii sunt limbi nesăţioase. Un rapt erotic se petrece deja, în
această aşteptare, care nu mai este castă. Recea lunii lumină caută acele locuri ale trupului nelumit care nu vor fi
niciodată ale bărbatului pe care legea îl rînduieşte alături de femeia lui. De ce? Orice enunţ este un denunţ
îmblînzit. Cînd mîna întinsă a tinerei fete, în-fierbîntată deja de ciclul lunar, care exprimă feminitatea, îl caută pe
iubit, acesta este smuls în Cîmpiile Elizee. După o mitologie expusă de Plutarh în De Iside et Osiride, sufletele
se opresc, în drumul lor spre soare, pe lună, unde se limpezesc de atingerile cărnii: pleacă de aici ca spirite pure
şi uşoare. Pietăţii populare i-a plăcut să vadă în desenele suprafeţei lunare coşul de nuiele al unui moşneag cu
felinar. Aceasta este naraţia propriu-zisă: o fată îşi aşteaptă, în noaptea nunţii, iubitul; el nu vine, pentru că i se
desprinde din braţe — în moarte; luna oficiază această nuntă ratată, împlinind-o pe a ei, neruşinată. Vocea care se
aude aici este a naratorului: obiectul ei este lumea în care tînăra fată îşi trăieşte întîmplarea. Dar poemul
219
începe cu vocea autorului, care îşi exprimă, subiectiv (liric), „obsesia": chinul său este neelucidarea legată de
obiectul vocii epice a naratorului.
Dezvoltarea naraţiei este încadrată de progresia în elucidare pe care o face autorul. Lămurirea sa interioară conţine,
ca pe un moment necesar, dezvoltarea naraţiei: adică obiectul obsesiei este pus în termeni de apolog