ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

214
recriminarea şi resentimentul să nu joace nici un rol). Or, acelaşi lucru se întîmplă şi acum: nesiguranţa şi nevoia
înţelegerii nasc în mine aptitudinea pentru jurnal. Cum ţi-am arătat, exerciţii de jurnal am făcut şi între anii '81 şi
'84 (Jurnal IV şi V), şi anume pentru a stăvili enorma disponibilitate pentru uitare care mă invadase, şi pentru ami
ordona planurile zilnice de lucru (în special Jurnal V). Dar sunt Jurnale lipsite de sens, pentru că nu sunt
argumentate de prezenţa unei urgenţe (mai puţin aceea, sub-reptice, care deocamdată se anunţa sub chipul
anorexiei afective/erotice). Istoria, o cunoşti: la începutul lui 1985 luam hotărîrea să scriu cîte o pagină în fiecare
zi (acestea vor deveni Exerciţiile spirituale, voi. I): la capătul acestui exerciţiu tatăl meu murea. Acum izbucneşte
criza celui de-al doilea interimat, care este în chip ciudat o epocă a Jurnalelor (cum ar fi fost probabil şi primul
interimat, dacă aş fi posedat mai multă îndemînare de scriitor): scriu Exerciţiile spirituale (Jur., VI), Lumina e în
lucruri şi subt pielea lor (Jur., VII) şi Anarh (Jur., VIII). Acestea sunt Jurnale adevărate, centrate toate pe trăiri
problematice şi pe rezolvări acute, care impun reflecţie şi atenţie. Urgenţa unui jurnal stă în trepidaţia lui
interioară. Or, între 28 şi 30 de ani, ceea ce mi se întîmplă mi se întîmplă fără să înţeleg de ce şi fără să îmi dau
în mod integral confirmarea: eram dus, şi mă lăsam, de principiul care mă negase. Se schimba paradigma care
îmi hrănise pînă atunci personalitatea, într-un sens, eram ca la tîrgul de sclavi: nu eu mă schimbam, cineva mă
vindea, din afară. Şi cui? Mă chinuia o nesiguranţă care se exprima prin presimţirea unei pierderi ireversibile:
simţeam că sunt părăsit de ceea ce fusese mai bun în mine şi care murea fără să fi meritat să dispară. Simţeam că
acel tip de personalitate pentru care mă străduisem atît de mult (personalitatea conştientei) este ucis tot aşa cum
îşi pierduse tata viaţa: cu zile. Desigur, toţi îngropăm, o dată cu trupul, un regret care sfîşie. E bine cunoscuta
cruzime a vieţii, pe care nici o mîn-tuire, pînă acum, nu a salvat-o. E rigiditatea lui Ananda în faţa octogenarului
Buddha (vezi Mahâ parannib-bânasutta, III, 40). Chiar zei fiind, suntem agăţaţi ireversibil şi iremisibil de
iubirea pe care ne-o refuză făpturile.
215
213. Jurnalul pe care îl scriu acum (din septembrie 1986) şi pe care îl voi sfîrşi la 31 decembrie 1987,
Anarh, s-a scris, fără voia mea, ca un mozaic spart. Acum îi pot privi fisurile de creştere cu detaşare,
dar, cînd îl scriam, nesiguranţa articulaţiilor mă încrîncena, şi eram excedat. Are patru schimbări
abrupte de registru, care corespund mai multor stări distincte de personalitate: nu mă puteam instala în
nici una. Abia acum înţeleg însă legătura profundă dintre prima încercare de a scrie Jurnal şi acest
Jurnal care poate fi ultimul: nu ştiu dacă voi mai avea vocaţia interioară de a mai scrie jurnale. Pentru
că abia acum văd modul în care mi se succedă vîrstele, şi le înţeleg rotaţia (sesizîndu-le, totodată,
precesia). Anarh este jurnalul unei decondiţionări progresive, oarbe şi vehemente, relevînd dintr-o
trăire neizbăvită şi contorsionată. Deşi şi acest al doilea interimat a fost condus şi trăit inconştient,
totuşi sporul de conştientă, dobîndit o dată cu vîrsta, nu a fost zadarnic: acum am înţeles în mai puţin
de doi ani ceea ce nu reuşisem să înţeleg în cincisprezece. îmi amintesc cuvîntul lui Nae Ionescu: sunt
lucruri pe care trebuie să nu le înţelegi timp îndelungat, stînd aproape de ele, pentru a le înţelege în
cele din urmă. Aşa este şi viaţa fiecăruia: nu doar un apolog neîncheiat, ci şi o provocare neclară şi
amfibologică. Singura morală este: nu dispera. Trebuie să nu înţelegi pentru a putea înţelege. Trebuie
să trăieşti, chiar refuzat, pentru a nu mai muri niciodată, cum vei fi murit deja de mai multe ori, pînă
acum ars de eroare şi de enigmatica sete a falsificării.
214:. îmi este limpede faptul că aceste trei Jurnale (VI-VIII) formează un întreg: toate trei se înscriu în
spaţiul interimar al crizei, manifestînd-o, exprimînd-o şi, în cele din urmă, decantînd-o. Poate că nu
întîmplător Anarh a fost mai întîi adunat pagină cu pagină între coperţile unui dosar pe care o mînă de
contabil, cine ştie cînd, între cele două războaie, notase: „fişele de deficienţe". într-adevăr: aşteptîndumi
moartea, am scris Exerciţiile spirituale, prin care speram să mă salvez, dar care au pregătit moartea
tatei; apoi am iubit, scriind Lumina e în lucruri şi subt
216
pielea lor; în cele din urmă am încetat să mai iubesc, în Anarh, unde mi-am schimbat pieile de mai
multe ori, sim-ţindu-mă de împrumut în fiecare dintre ele. Acum cercul se închide, deşi sensibilitatea
nu mi s-a închis încă, şi mai doare. M-am gîndit să închei Anarh cu genul de exerciţiu spiritual care
deschisese anul 1985: să notez în fiecare zi o pagină despre făptura care sunt, şi în care nu mă voi mai
întoarce niciodată.
215. Fiecare om are vîrsta cunoştinţelor pe care le-a inventat. Sunt prea tînăr ca să îmi dau seama
dacă amintirile fac vîrsta. Tatăl meu, cînd a murit, se simţea tînăr. Eu, de la 25 de ani, am pierdut acest
sentiment de putere. Iar de cînd a murit tata, nu mă mai simt nevinovat. Orice iubire sfîşiată sporeşte
sentimentul vinovăţiei. Că iubirea se opune morţii nu e sigur. Cu atît mai mult că e mai puternică decît
ea. în schimb din a iubi ieşi mereu jupuit, indiferent dacă ai fost iubit ori nu.
216. în privinţa trecutului meu am atins un gen de claritate care mă sperie puţin. Dacă am dreptate în