ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

mai simt nemuritor, adevărul nu mă mai satură...
207. Ceea ce am descoperit scriind Jurnalul anilor 1985-86 a fost faptul că moartea în sens tare nu
poate fi înfrîntă cu mijloacele inteligenţei. Moartea tatei mi-a anulat brusc elanul de studiu. Deriziunea
s-a instalat în mine, de neîntors. Nu pentru că moartea mea ar fi făcut inutile eforturile unei cunoaşteri
incomplete, ci pentru că îmi lipsea ştiinţa fundamentală a salvării fiinţelor pe care le iubesc. Am suferit
la moartea tatei ca oricare alt om. Nici una din cărţile de care îmi era plin capul nu mi-a fost de folos.
Carnea mea a suferit, şi aici a rămas durerea. Speranţa de a învinge disperarea prin cuvintele pe care le
scriu a rămas la fel de zadarnică pe cît de fără consecinţe a fost mărturisirea tîrzie a lui d'Ors, făcută la
Caseron del Sacra-mento lui Marcel Sendrail, că mai presus de orice trebuie
209
să crezi în speranţă. Moartea îşi cere zilnic partea de suflet din noi. Moartea tatei m-a despicat. Criza care se
făcea deja simţită în Jurnalul anilor '8l-'84 a izbucnit acum cu o acuitate paralizantă. De obicei nimeni nu
mărturiseşte că i-au răsunat în urechi trompeţile îngerilor Apocalipsei. Am să spun însă doar atît: deschid la
întîmplare un caiet dinainte de moartea tatei: ziua de lucru cuprindea: L'hom-me precaire et la litterature
(Malraux), Stîngismul (Lenin), Spaţii afine (Aleph) şi distribuţia Heavyside. Un caiet de la începutul anului 1986
notează doar atît: „am privit cerul". Am 28 de ani. Criza care mă va devasta pustiitor vreme de aproape doi ani
poate de acum începe.
208. Cînd am început, în 1981, să scriu un Jurnal cu adevărat zilnic, simţeam că nu mi-a mai rămas decît amintirea
pentru a-mi întemeia existenţa. Totul îmi scăpa, dacă nu regăseam amintirile. Le-am regăsit. Acum îmi pierdusem
însă temeiul. Pentru orice moment al vieţii mele care a precedat moartea tatei fusese valabil principiul:
derelicţiunea poate fi înfrîntă prin studiu şi creaţie; iar făpturile contează infinit mai puţin decît depăşirea
interioară. Ei bine, derelicţiunea nu mai putea fi învinsă prin creaţie, căci efortul aluneca alături de scopul lui, şi
anume în sentimentul nefast al vanităţii. în faţa năruirii mele, simţeam însă o sete necuprinsă de făpturi: voiam să
fiu salvat prin iubire. „Fericirea este o stare ce coincide cu marginile eului nostru", spunea Ortega y Gasset. Eu
îmi atinsesem marginile eului, în neputinţă şi disperare. Voiam deci să fiu fericit, cum nu mai fusesem. Totul mi
se părea secundar faţă de setea de a mă salva prin iubirea făpturilor. Iubire pe care am avut-o şi pentru care sunt
recunoscător.
209. Anul 1986 este anul scrierii Jurnalului „Lumina e în lucruri şi subt pielea lor" (Jurnal VII). Este anul cînd
scriu ciclul Nopţile (36 de poeme) şi transcrierea primului Jurnal, A iubi. Tot anul este un efort de a iubi şi de a
mă face iubit, care în cele din urmă, prin dărîmare şi refuz, eşuează. Şi, întocmai cum mi s-a mai întîmplat la 15
ani, sunt refuzat de o făptură, pentru a fi acceptat, în terme-
210
nii în care aş fi dorit să fiu iubit, de o alta. Nu numai înţelepciunea, dar şi nebunia trecutului reizbucneşte în
urmaşi. înseamnă oare că nu mi-am mistuit trecutul? Sau că structura a ceea ce viaţa mea poate face posibil, în
genere, este deja vizibilă? Cel mai important lucru pe care l-am aflat este că vîrstele nu sunt omogene şi că anii
se agregă spontan în structuri.
Pînă la 13 ani, anii mi-au fost „omogeni". între 13 şi 15 ani, trăiesc primul interimat: copilăria este negată în
însăşi esenţa ei, care sunt firescul natural şi inocenţa, şi înlocuită printr-o vîrstă a ruperii, contestării, pierderii de
sine, care a substituit pasiunii de a fi viu pasiunea drogului, viciului şi a excitaţiei. Această criză este accentuată
printr-o iubire în care sunt refuzat, şi consumată, în depăşirea ei, printr-una care mi se oferă fără să o fi căutat.
Deja la 15 ani sunt copt pentru vîrsta care va renunţa la dere-licţiune: intru în epoca conştiinţei valorice.
între 15 şi 28 de ani trăiesc încă o vîrstă „omogenă", diferită de vîrsta copilăriei şi de primul interimat. Această
structură largă, care este a conştientei, a personalităţii construite prin efort şi raţionalitate, admite mai multe
substructuri: a) între 15 şi 20 de ani (terminus ad quem: armata), vîrsta deplinei încrederi în valorile culturii, ale
geniului individual şi în consolările posterităţii (în care vedeam justiţii irefutabile); b) între 20 şi 24 de ani
(1981), trăiesc simultan supravieţuirile unei lumi în care nu mai cred, dar care este deja integrată cărnii mele,
căci mă formase, prin valorile şi exigenţele ei, şi naşterea enigmatică a alteia, care poate fi caracterizată prin
cuvintele lui Ortega y Gasset: „Viaţa este individualul." Descopeream pe pielea mea că, cel puţin în lumea
făpturilor vii, totul lipseşte, dacă individualitatea lipseşte. Revelaţiei culturii urmează revelaţia vieţii, c) între 24
şi 28 de ani (terminus ad quem: moartea tatei) cunosc revelaţia istoriei şi a vocilor celor care au murit în
zgomotul ei, pe care o ureche interioară exersată le poate auzi şi recupera mesajul: este experienţa hotărîtoare a
scrierii poemului Ascultarea morţii; paralel, o subţiere a întregii mele fiinţe, datorată lipsei concretului cărnii, a
făpturilor vii, iar setea de ele va constitui tema dominantă a celui de al doilea interimat, între
211
28 şi 30 de ani. Acum sunt pentru prima oară sensibil la enigma făpturilor vii, în care îmi caut salvarea, şi la frumuseţea
lor, demnă de a fi trăită pînă ce vei fi ars, care mă îngenunchează. Al doilea interimat pregăteşte deja o
altă structură a vîrstei, în care păşesc acum, şi despre care încă nu pot spune nimic.
Sunt deci două cezuri în viaţa mea, corespunzătoare celor două perioade interimare. Şi două structuri dominante,
ambele întinzînd 13 ani. Despre substructurile primei mele vîrste (0-l3 ani), voi vorbi în cartea mea Ab Initio, la