ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

murit cunoaşte bine inanitatea sufletească a remediilor. Moartea nu este vindecabilă şi nu este o maladie a
inteligenţei, cu atît mai puţin a sufletului. Sufletul nu mai joacă aici nici un rol, dacă înţelegem prin suflet
imaterialitatea. Vorbele se leapădă de substanţă nu în faţa faptelor, ci comparate cu iremisibilul lor. Moartea
înseamnă smulgere din prezenţă, înseamnă incredibila negare a fiinţei prezente. Cînd moare un om, îngerii îşi
204
pierd cu siguranţă fiinţa. Ce se întîmplă însă cu Dumnezeu? Ceea ce este incredibil în moarte este acel lucru, cel
mai firesc dintre toate, care conferă sentimentului vieţii eternitatea lui. Un om viu este un om de „aici", şi nimeni
nu ştie bine ce înseamnă „aici". în schimb există o experienţă completă a prezenţei-aici care face inutilă orice
definiţie. Dar un om mort este un om care a fost aici cu o clipă înainte şi care brusc se eclipsează, absentînd în
abisul unei fracţiuni care, deşi trăită, nu poate fi sesizată, căci este lipsită de durată. Cînd anume moare un om
este un lucru de neînţeles. Acea clipă, în fapt, nu există, anulată cum e în abisul finitudinii. Există însă cadavrul,
şi acesta are valoarea exasperantă pe care o are argumentul sofist împotriva argumentării eleate a celui care se
scoală şi merge. Cadavrul există, în schimb clipa decesului nu. Cum e cu putinţă?
Să îmi amintesc. Cu o clipă înainte (cît timp înseamnă de fapt asta?) ieşise din inconştienţă, însă nu mai putea
vorbi. Dădea din cap cînd era întrebat, în semn că înţelege. (Dar ce înţelegea de fapt?) Niciodată un trup nu este
atît de aproape de noi încît să-l putem prinde. Tata murea şi, prin ultima lui înţelegere, recunoştea camera în care
cu 35 de ani înainte murise Odarca, prima sa soţie, fără de moartea căreia eu nu m-aş fi născut. Această ultimă
revenire ar fi trebuit să fie a supremei oncţiuni (dar tatăl meu nu era credincios). A fost doar a ultimei
recunoaşteri, acea cunoaştere stîngace şi dureroasă pe care o permite condiţia unui om viu. Ştia că moare? Cu
două zile înainte de a intra în agonie ştia, şi a folosit cuvintele imprecative ale lui Coleone pentru a spune ce este
viaţa. La ce se referea precis cînd a „înjurat", nu ştiu. Totuşi, cu puţin timp înainte rostise aproape exact cuvintele
lui Theognis din fragmentul 425, pe care cu siguranţă nu îl cunoştea. Un regret sfîşietor îi răscolea fiinţa. Sau
poate era semnul altei judecăţi, care cumpăneşte diferit viilor şi morţilor. Tata părea să opună presocraticul mors
omnia finit horaţianului non omnis moriar. Vanitate! Tata ştia că moartea înseamnă cadavrul şi semnifica acum
acest lucru, în modul integral şi iremesibil al muribunzilor, „înjurînd". Cine supravieţuieşte rămîne cu viaţa lui,
înveşmîntat pînă la confuzie
205
în enigma care îl împiedică să vadă. E posibil însă să fi deplîns confruntarea dureroasă cu o forţă pe
care eu nu o vedeam, cînd el rostea acele cuvinte, şi pe care el o ignorase constant pînă atunci şi faţă
de care a avut gestul umilinţei, plîngînd, şi gestul respingerii, imprecînd. Cum eşti o singură dată om,
trebuie să fii om pînă la capăt. A avut dreptate de ambele daţi? Vii, prin conştiinţă suntem mereu
separaţi de acea forţă din afara noastră care ne este destinul: morţi, primul centru al fiinţei noastre
reintră în noi, integrînd prezentului — faţă de care, fără să ştim, am fost mereu secundari, efecte
întîmplătoare şi cauze ale erorii, un prezent care de acum este din ce în ce mai lipsit de răbdare —
integrîndu-i un orizont care pînă atunci fusese scrutat cu sorţi schimbători şi cu o voinţă nelămurită.
Acum, recunoştea cu ultimul său suflet, de muribund, camera care fusese a lui în tinereţe alături de
Odarca, tabloul meu de pe perete şi îngeraşul cu, două lumini în lumînare pe care l-a adus, după
încheierea exilului, de la Viena. Avea luminările aprinse, iar privirea i se curbase spre el. Atunci a
zîmbit şi a încuviinţat că ştie că e acasă (dorise să moară în patul lui!). Ţinea ochii ţintă în largul
camerei, spre apus, acolo de unde, dincolo de fereastră, izvorau zorile care lui îi veneau dinspre
ultimul apus. „Ca mortul apun în pămînt şi mă ridic către soare", scriam. Către ce soare, dacă lumea în
care am trăit este deja moartă, iar apusul, atît de curat alte daţi, se identifică acum cu ţărîna? Apoi şi-a
mutat ochii mai aproape de noi, privin-du-şi fetele. Cred că a mai zîmbit încă o dată. în urmă, şi-a tras
bărbia spre piept, cum făcea cînd încerca să strănute înăbuşit, aşa cum avea obiceiul, şi a icnit
(Doamne, fără efort, ca un soi de închinăciune!) scurt, de trei ori, des-tinzîndu-se. Apoi a tăcut brusc,
întorcîndu-se în moarte. Am întrebat-o pe Lydia (sora mea) cum a căpătat certitudinea că a murit.
„Liniştea", mi-a răspuns. Dar ce linişte poate căpăta un trup care a agonizat mai multe luni şi ale cărui
trăsături exprimau efortul suferinţei şi zădărnicia ei? Murea cu fiecare caznă care îi smulgea uneori
strigăte de durere, pe care le reprima de îndată ce devenea conştient, cu o pudoare şi o discreţie care lau
caracterizat mai pro-
206
fund decît inteligenţa sa discursivă, care, ştie oricine l-a cunoscut, nu era oarecare.
203. Gura îi rămăsese deschisă, ca o rană din care încetase să curgă sîngele. Am fost chemat să îi leg
în jurul capului o eşarfă, pentru a preîntîmpina accentuarea acelui rictus neplăcut al gurii pe care
moartea îl rupsese din carnea lui suferinţei. Am convenit cu ai mei că este preferabilă o gură
schimonosită uneia gîfîit întredeschise. Apoi nu i-am mai privit chipul, care îşi începea, independent
de noi, viaţa primei lui zile de mort.