ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII - O călătorie alături de ”celălalt”

copt îndelung, prin darul soartei, este asemeni roadelor toamnei: nimic nu le poate sta alături. Omul se depăşeşte
pe sine trăind, în ceva mai de preţ decît trăirea. Ce este acest „cel mai de preţ lucru"? Numai înţelepţii o ştiu, şi
cei care au ştiut să îmbătrînească.
198. Jurnalul pe care am început să-l ţin în 1981 (şi pe care l-am continuat, în acelaşi caiet, volumele XXXI şi
XXXII, pînă în 1985) începea să semene cu un jurnal adevărat. împotriva scurgerii, el voia să reţină; împotriva
fărîmiţării personalităţii, el oferea o unitate de reacţie care trebuia, în cele din urmă, prin frecventare, să se
întoarcă în interior. Renitenţa la atacurile neglijenţei de expresie, atunci cînd nu scrii pentru „artă", şi care sunt
puseuri de mediocritate, prin intermediul acestei practici igienice, de a nota neantul zi de zi, am deprins-o.
Montherlant vedea în a-ţi risca viaţa o dată la 15 zile o bună igienă sufletească. Mai modest, a te supune efortului
de a gîndi cotidian ceea ce nu merită nici un gînd constituie o bună acomodare, în viaţă fiind, cu transcendenţa
copleşitoare a boitei înstelate.
Să ne înţelegem bine: folosind aici, acum, aceste cuvinte, deja le transform în deriziune. Ceea ce nu merită nici o
gîndire este în definitiv conţinutul însuşi al vieţii de zi cu zi, aşa cum o ducem sau ne lăsăm tîrîţi de ea. Gîndul că
vieţii înalte aparţine numai ascultarea lui Bach sau prestarea (remarcă ce cuvînt barbar: îl folosesc înadins)
cutărei activităţi culturale este direct filistin. Vieţii îi aparţine în primul rînd viaţa însăşi, şi cine are nevoie de
contraforturi culturale pentru a o „înălţa" înseamnă că în
199
singurătate pierde repede demnitatea verticalităţii. Sau o mai păstrează doar în virtutea marelui fesier. La început
notam pentru memorie. Treptat am început să scriu pentru a uita, iar actul meu îmi dădea straniul sentiment că
buzele mele simt deja gustul eternităţii. Din mărunţişuri cotidiene trăim, şi viaţa asta înseamnă: că tot
deprinzîndu-ne cu ele, murim. Este ceva inimaginabil (pentru profan) de profund în a trăi cotidianul vieţii.
Lucrurile stau cum îţi spun: căutînd să-mi recapăt memoria personală, am redescoperit fragranţa clipei prezente.
199. Semnul acestei împliniri mi-a venit într-o dimineaţă a lunii ianuarie 1982. Eram în bucătărie şi tăiam pîinea.
Deodată am fost secerat de sentimentul că ceea ce fac este deosebit de plin şi de bogat. Ei, ce făceam? îmi
dădeam bine seama că nu fac decît să tai pîinea, totuşi continuam să simt o perfecţiune în gestul meu, care mă
uluia. Am lăsat cuţitul deoparte şi m-am aşezat să mănînc. îmbucam. Acelaşi sentiment, fără rest. Era ca şi cum
m-aş fi văzut din afară şi ceea ce vedeam era perfect. în Siddartlw, Hermann Hesse imaginează o situaţie de
acelaşi tip: printre sutane asemănătoare, trebuie identificat anume purtătorul uneia dintre ele, care este Buddha.
Nimeni nu îl cunoaşte. Ei bine, criteriul recunoaşterii este tocmai acesta: Buddha este identificat cu acel călugăr
care face gesturi perfecte. Acesta este şi criteriul apropierii de Al-Mu'tasim: perfecţiunea este persuasivă, cei care
îi stau în preajmă se contaminează de ea, conservînd involuntar fragmente de gesturi perfecte, astfel că izvorul
perfecţiunii poate fi depistat mergînd spre acei oameni care posedă mai multe asemenea fragmente, după
principiul: cel care este mai apropiat de perfecţiune posedă în grad mai înalt atributele ei. Acelaşi gînd stă în
diferenţialele divine ale lui Blaga, despre care el afirmă că omul le reuneşte în grad maxim, necesar incomplet
(în raport cu Marele Anonim). Ca orice revelaţie a perfecţiunii altoită pe un vlăstar imperfect, sentimentul
bogăţiei clipei prezente, care m-a frapat în chip atît de neaşteptat în acea dimineaţă, m-a părăsit peste cîteva
ceasuri. Trebuie să îţi spun că nici o fericire nu este comparabilă cu aceea a trăirii plenare.
200
Conţinutul este secundar, aici modul trăirii contează. Desigur, asta îţi aminteşte de „intraţi, sunt zei şi aici" (Heraclit,
raportat de Aristotel). Cotidianul nu este umil decît pentru ne-simţirea noastră. în fapt, ceea ce trăim este
un miracol continuu, egalat doar de faptul că trăim într-adevăr. De cînd mi s-a întîmplat acest lucru (care nu a
mai revenit), trăiesc mereu cu atenţia trează: aş spune că am căpătat un sentiment de pietate faţă de faptul că
trăiesc. Eu nu valorez nimic în această valorizare. Graţia este în noi în fiecare secundă: nu trebuie să ne facem
timp pentru ea.
200. Ceea ce am descoperit scriind Jurnalul anilor '8l-'84 a fost faptul că moartea poate fi înfrîntă prin mijloacele
inteligenţei. Mă refer aici la moartea sufletului (nu în sens teologic): altfel spus, la acea opacitate pe care
obişnuinţa o secretă în fiecare din noi, dacă trăim neatent, în plus, prin notaţii a căror importanţă nu o înţelegeam
în momentul în care le făceam, acest Jurnal este preţios pentru cunoaşterea retroactivă: ca un bas continuu, viaţa
în care lumina conştientei se concentra, se afla, fără ştirea ei, permanent acompaniată (şi minată) de raţiunile
crizei care va izbucni chiar din prima zi a anului 1985. Mi-au fost date atunci trei semne ale morţii. Crezînd că
este vorba de moartea mea, m-am hotărît să scriu, pînă cînd Dumnezeu mă va fi luat, cîte o pagină de mărturie a
ceea ce am fost în fiecare zi. A fost un efort considerabil, pentru că de multe ori zilele merg în neant, or, neantul
este dificil aprehendabil. Acest Jurnal (VI, volumul 48 al scrierilor mele) nu putea primi decît acest titlu:
Exerciţiile spirituale. într-adevăr, cu umilinţă şi în oarecare măsură fără regret, mă pregăteam de moarte. Nu
intenţionam să fac un bilanţ al carierei mele de „scriitor", ci doream să pun în lumină calitatea mea de martor. Nu
martor faţă de urmaşii mei, căci numele pe care mi l-a încredinţat tatăl meu, la naştere, va muri o dată cu mine, ci
faţă de fiinţa în ocrotirea căreia am fost dat, atunci cînd am descoperit luciditatea. Aici trebuie să îţi spun că nu
am nici un dubiu în privinţa destinului meu: el a fost în permanenţă condus. Acesta este motivul pentru care
învrednicirea de
201